RSS

Arhivele lunare: Septembrie 2010

Poveste lunga

Motto:  asa arata cocina in care traim, si ne complacem. romanii sunt niste jegosi. se simte peste tot, si in buc. unde stau eu, si in orase mai mici. pe strada unde am eu job, la 5 min de universitate, fac slalom printre cacati si pisici moarte. dixit!  … ce vrei, sa string eu mizeriile de pe strada si pisicile moarte? crezi ca de aia e germania curata, ca ies nemtii la razuit cacatii de pe strada?
    Franco

La o margine de oras, fix pe granita dintre doua mari cartiere, se afla cartodromul, inconjurat de un teren viran pe vremuri parc cochet, actualmente napadit de multa vegetatie salbaticita.Acolo, pe cand eram locuitoare de bloc, imi duceam cainele, si mai apoi haita (compusa din doi caini + eu seful 😀 ), zi de zi, la plimbare, sa facem cu totii putina miscare.Cum se-ntampla ca multi iubitori de animale  sa aiba cam acelasi gen de activitate pe-acolo , s-a infiripat in timp o adevarata comunitate … intitulaseram zona cutzodrom, iar noi deveniseram cutzodromisti.

Nu, n-am sa povestesc nici despre caini si nici despre stapanii lor.De data asta personajul principal va fi insusi Cutzodromul.

Dupa ’89, pe masura ce terenurile din imprejurimile Clujului reintrau in proprietate privata, zonele … cum sa le numesc? … de campare, de iesit la iarba verde, de mancat si imbatat in mijlocul naturii … au inceput sa dispara. De prin 2000, doritorii de piknik au invadat orice petec de iarba , pornind dinspre periferii catre centru, unde pana la urma, slava cerului, n-au mai ajuns. Iar Cutzodromul a fost victima perfecta aflata la indemana. Facatorii-de-plaja-prajitori-de-slanina au aparut la inceput dumineca, apoi sambata si dumineca.Apoi in fiecare zi in care era suficient de cald si de senin. In final ne-am obisnuit cu cel putin cate unul atunci cand nu ploua sau nu ningea.

Sa faci plaja nu e neaparat o activitate poluanta. Sa mananci „la iarba verde” nu e neaparat o actiune provocatoare de murdarie.Dar sa intri cu masina pe spatiul verde (desi ai loc de parcare cacalau), sa pui sa urle boxele din toti bojocii manele,sau rock, sau pseudopopulara, sa aprinzi focul fix sub cate un copac (ca-i mai la umbra), sa te intinzi fericit cu maieul ridicat sexy peste burdihanul bine umplut,  uitandu-te plesnind de mandrie cum plodu’ din dotare dovedeste-n bataie orice rest de tufa, iar la final sa pleci lasand tot jegul dupa tine… ei da, asta se poate numi cu sufletul impacat poluare. Ori sa-ti schimbi uleiul la masina, lasandu-l pe cel vechi sa se scurga pe iarba. Sa-ti faci curat in masina si-n portbagaj si sa lasi cu seninatate intr-o tufa toate badoagele si pungile cu mizerii.

Locul devenise de nerecunoscut. Era de-a dreptul sufocat de gunoaie. Cand vedeam ca-i vreme buna de plaja, mai ales la sfarsit de saptamana, noi, astia de ne ziceam cutzodromisti cautam alte zone de plimabat cainii. Cu toata mizeria adunata deja in straturi suprapuse, tasate, era asa o inghesuiala, incat aproape ca nu mai ajungea spatiul verde pentru cate masini se inghesuiau pe el.

Cam o data pe an cate o fundatie, vreo o scoala de prin zona, sau chiar primaria puneau de-o „igienizare”. Se adunau cateva camioane bine-bine tixite de mizerie incredibila, Cutzodromul apuca sa respire o zi, poate chiar doua, dupa care asaltul nesimtirii agresive continua sa mudareasca si sa sufoce totul.

Si uite-asa, intr-o dimineata rece de primavara incipienta, stateam zgribulita si filozofam scarbita, in timp ce cainii mei rascoleau gunoaiele. Era atat de multa murdarie stratificata, compacta, tasata de iarna care trecuse peste ea … incat imi creea intr-un mod irational, dar insistent, senzatia ca natura n-o sa mai poata si n-o sa mai vrea sa mai inverzeasca, si-o sa ramanem mereu prizonieri ai cenusiului infect. Cred ca acela a fost declicul. Acea spaima naiva (si totusi reala) … convingerea tot mai adanca ca asa nu se mai poate …  nevoia de a face ceva, orice, pentru a mai imbunatati putin starea de fapt.

De fapt nici macar nu cred ca mi-am dat seama ce fac atunci cand m-am apucat de strans . Aveam in masina tot felul de pungi de pe la cumparaturi. Una dintre ele am infasurat-o pe mana dreapta, pe post de manusa. In urmatoarele 30 de minute am curatat o zona de circa 30-40 mp. Un fleac nesemnificativ raportat la suprafata totala a Cutzodromului. In mod ciudat, petecutul acela mititel se particulariza clar in lanul de deseuri, iar eu ma simteam foarte bine cand mi-am imbarcat haita in masina si-am luat-o catre casa.

A doua zi am luat-o de la capat. In timp ce cainii alergau si se harjoneau, sau pur si simplu se uitau mirati la mine cum dispar prin tufisuri, eu umpleam punga dupa punga cu cele mai infecte ramasite ale civilizatiei umane: pampersi umflati, seringi, badoage, muulte peturi de plastic, sticle sparte, doze de bere, prezervative (acolo am realizat ca afirmatia ca romanii nu fac sex protejat e de fapt un mit urban), filtre de aer, filtre de ulei, tot felul de alte filtre, cartoane, plasticuri, carpe … si din nou peturi de plastic, ingrozitor de multe peturi de plastic.

Recunosc ca devenise o fixatie.Culegeam mizeria cu inversunare, cu furie, visam absurd la ziua in care voi culege ultimul pet si, intorcandu-ma si panoramand zona, voi vedea doar verde curat!

Reactiile n-au intarziat sa apara: esti nebuna / esti fraiera / esti inconstienta / incurajezi nesimtirea / esti nepermis de naiva la varsta asta / ce vrei sa demonstrezi, cat esti de grozava? / in nici un caz eu n-am sa-mi rup salele pt.ca-s altii nespalati!

Apoi mi-a fost dat sa aud si sa nu cred, din partea unor oameni de la chiar nu ma asteptam: ai vazut ca acolo e curat? eu am strans! … Nu vazusem, n-ajunsesem acolo, dar de emotie aproape ca-mi dadusera lacrimile. Pentru ca eu nu-mi propusesem sa mobilizez lumea, demersul meu avea un caracter pur personal, reactionam la o stare de fapt care ma nemultumea, si atat!  Am inceput sa am parteneri de activitate permanenti. O pereche de tineri, care adoptasera mai multi maidanezi. Apoi inca o doamna (+cainele din dotare). Foarte eficienta si bine organizata. Care nu se sfia sa faca si observatii directe celor prinsi in offside. Eu aveam un stil mai teatral: strangeam ostentativ gunoaiele din jurul piknikarilor,cateodata chiar ii intrebam daca mai au ceva de aruncat. In general oamenii deveneau mai atenti si ii vedeam cum isi aduna resturile si cauta un loc organizat unde sa le arunce, dar au fost cazuri in care mi s-a strigat de la distanta „hai si ia-o si pe asta, fata”.

Pe marginea zonei verzi se adunau mormane tot mai mari cu saci plini de gunoi. In unele dimineti, abia sosita, constatam ca intre timp s-au inmultit sacii si pungile (dovada ca tot mai multe persoane impartaseau activ nevoia de curatenie), iar mormanele se transformau in coline.  Era clar ne indreptam catre un punct mort: daca nu duceam gunoiul de-acolo intr-un interval de timp util urma sa se imprastie la loc.Sa-l ardem era mult prea mult.

Asa ca intr-o zi mi-am luat inima in dinti si-am sunat la primarie. Am fost pasata de la un interior la altul, pana cand un domn destul de plictisit mi-a spus ca da, acolo se preiau sesizarile cetatenilor. I-am explicat problema, nu l-am lasat sa se lanseze in argumentatia ca primaria nu are destui oameni … cand a-nteles ca gunoiul era deja strans in mare masura a urmat raspunsul standard „da, am luat nota de sesizarea facuta de d-na … , iar in cel mai scurt timp vom proceda la rezolvarea ei”.

Altminteri Cutzodromul era tot mai curatel. Zone tot mai extinse de verdeata respirau si ne ajutau sa repiram. E drept ca dupa zilele de plaja gaseam din nou murdarie. Da’ parca mai putina. Parca faptul ca se vedea ca cineva a facut curatenie impunea ceva respect. Nu foarte mult. Sau poate ca oamenii incepeau sa constate ca e mai placut sa faci plaja intr-un spatiu curat. Sau poate ca mai vazusera si prin alte zari ca nu e trendy sa lasi murdarie dupa tine.

Dupa vreo doua saptamani am sunat din nou la primarie: stiti, eu sunt Icsuleana care-n data de … v-a sunat ca sa va roage sa carati gunoiul din Cutzodrom, nu, nu trebuie sa adunati, l-am adunat noi, numa’ sa-l transportati…” Si-au mai trecut niste zile …

Pana-ntr-o dimineata cand, dupa ce mi-am eliberat haita din masina, mi-am tras punga pe mana dreapta si m-am pornit cu sacu-n mana, am scapat un iooooi de-or intepenit si cainii. Muntzisorii de gunoi disparusera! Am sunat imediat la primarie: stiti eu sunt Icsuleasca de la Cutzodromu din capatu Clujului / doamna draga, da’ am trimis echipa si camionu’ de ieri seara si-or raportat c-or facut treaba /  stati domnu’ ca io nu reclam, io am sunat sa va multumesc!    Si azi ma amuza starea de stupoare de la celalalt capat al firului  … era mai mult decat putea duce: se imunizase la reclamatii, plangeri, injuraturi … multumirile  erau ceva complet inedit si fastacitor, ca ajunsese bietul cel om sa-mi multumeasca ca-i multumesc 😀

Nu, povestea nu s-a incheiat pur si simplu aici. Mizerabili si nesimtiti au fost, sunt, si din pacate vor mai fi. Dar de la acel moment situatia  a fost oarecum tinuta sub control. Nu mai eram singura care adunam mizerii. Mai ales cutzodromistii  imbinam plimbarea cainilor cu o activitate utila. In urma altor nenumarate telefoane primaria a instalat niste tomberoane uriase pentru gunoaie.Iar oamenii, daca le-au vazut acolo, au inceput sa le foloseasca.In urmatorul an, cat am haladuit prin zona, n-a fost chiar raiul pe pamant, da’ n-a mai fost nici iadul.

Nu cu multa vreme in urma am trecut pe-acolo. Fugitiv. Trecusera 4 ani si cum tocmai spuneam … era un fel de purgatoriu al starii de curatenie. Nu stiu cine o face, nu stiu cine o intretine.

 Pericolele mi se par, azi, a fi altele: s-ar putea sa rasara peste noapte vreun supermarket. Sau niste birouri de lux. Sau, de ce nu? , niste vile… Dar deocamdata este verde.

De ce am scris acest roman fluviu?

Pentru ca „aceasta intamplare simpla” m-a marcat intr-un mod mult mai profund decat as fi crezut atunci cand mi-am infasurat prima punga pe mana dreapta pe post de manusa.Am facut ceva! Am depasit faza lui „sezum si plansum” … Am vazut ca pot. Chiar si daca e vorba de victorii marunte.  Ca disconfortul,  greata si frustrarea sunt pana la urma niste factori declansatori minunati. Totul este sa nu te limitezi la a constata si a te simti oripilat.

Ca fapt divers, pentru ca n-am apucat sa ma inscriu in timp util in actiunea „let’s do it, Romania”, sambata trecuta mi-am facut propriul program de curatire a maidanului din fata casei.

 
14 comentarii

Scris de pe 30 Septembrie 2010 în de-a naibii

 

Etichete: , , , , , , , , ,

ziua ratacirilor

Mama ce-mi plac cabinele lor telefonice!

Si aranjamentele florale

Intermezzo rautacios…lumea sa ia aminte ca nu numa’ la noi este criza:

Pornim, ca niste adevarate turiste cocotate la cucurigu’  bus-ului:

De la inaltimea respectiva ai o altfel de viziune asupra strazii

Destinatia? Alexandra, ghicesti incotro o porniseram?

Hai sa nu va mai fierb… la SOOOHOOOO .

Da’ nu va emotionati, n-am ajuns acolo.Ca ne-am pierdut.

Si-am ajuns pana la urma si pe niste strazi care nici macar nu apareau pe harta Londrei. Da’ ne-am distrat grozav, si-a fost bine si ne-a placut.

De-atata ras si cautat pe harta nici macar n-am mai facut poze, desi as cam fi avut ce. Exceptie: singura gradina cu trandafiri pe care-am vazut-o in Londra:

O patanie draguta: obosite, complet dezorientate, am hotarat ca avem nevoie de un moment de respiro. Asa ca am intrat in primul local care ne-a iesit in cale … un birt mititel, de cartier, care mirosea foarte tare a sos de rosii. Cei 5-6 clienti de varsta a 2-a catre a 3-a au avut, cu totii, acelasi tip de reactie, la acelasi moment: o fractiune de secunda toata lumea a tacut si ne-a fixat, ne-a cantarit din priviri  chipurile,hainele, harta mototolita tinuta la vedere … „turiste” a fost diagnosticul, dupa care , ca la comanda, toata lumea si-a reluat mestecatul, conversatia, rasetele in surdina … Nimeriseram intr-un cuib de englezi-englezi! Dupa ce de doua zile eram tot mai convinse ca din Londra emigrasera toti nativii englezi, asa, accidental, descoperisarem ca bietii cei oameni, asaltati de puhoaiele de turisti debordanti si imigranti expansionisti se pitesc in localuri anodine, unde fac corp comun.

In intervalul de timp in care am baut o cana maaare, care continea cea mai fierbinte cafea pe care am baut-o in viata mea, harta s-a plimbat prin mainile chelneritei, bucatarului, si din nou a chelneritei. Opinia a fost indubitabila: harta nu era valabila!

Pana la urma ne-am dezratacit si-am ajuns la gara King’s Cross.Am cumparat bilete de tren pana la Luton pentru a doua zi.Stiam ca actiunea va avea loc dis de dimineata, asa ca am facut o simulare gen „cum ajung de la metrou la peronul de unde ma urc in tren”. A durat mai mult de ora de urcat si coborat pe scari rulante, nerulante, cu liftul (numa cu parasuta n-am facut-o) , caci ori pe unde o luam nu reuseam sa ajungem pe platforma B. Hotarat lucru acea zi de luni nu a fost un trimf al capacitatii noastre de orientare!

Pana la urma am facut o harta mentala a traseului respectiv, dupa care ne-am pornit linistite catre „casa” …  a doua zi urma sa fie floare la ureche!

(Sfanta  naivitate!)

Va urma

 
4 comentarii

Scris de pe 28 Septembrie 2010 în de viata

 

Etichete: , , , , , , , , ,

ziua preumblarii. spectacolul strazii

La portile imparatesti

Atentie va rog, fotografiem

Say cheeeeeeeese

 Soldatelul de plumb

Mi s-a parut un personaj desprins din Spargatorul de nuci, muzica lui Ceaikovski a inceput sa mi se deruleze in cap, si-am tot avut senzatia ca o sa-l vad dansand cu pusca pe post partenera 😀 

In volume mari arata cam asa

In volume mai mici, ca de obicei, m-a fascinat aranjamentul floral. La noi pare un adevar unanim recunoscut: muscatele sunt flori modeste. Ia uitati-va la ele ce tinuta nonsalant regala pot sa aiba!

Trafalgar Square

Caci toata lumea fografiaza pe toata lumea

Atmosfera e relaxata

Si cred ca acum e clar pentru toata lumea: spectacolul strazii e pentru mine distractia cea mai mare!

Sa continuam sa intram in atmosfera, deci:

Mi-a fost tare mila de tandem (dar in mod special de cal  😀 ), turistii pot sa fie asa o pacoste cu aparatele lor de fotografiat

Exercitiu de democratie

Eh, democratie-democratie… da’ pana la gard!

A, si sa nu uit de flori:

Ce privilegiu: sa vezi ca e trei si zece trecute fix chiar pe cadranul Big Ben

Fotografiind dantelaria imensa a palatului  Westminster am descoperit ca in permanenta pe cerul Londrei este un avion.Din orice unghi privesti.

Traversand Tamisa, nu pot sa nu mai constat (a cata oara? ) ca englezii astia conduc complet pe dos, fapt care-mi provoaca un disconfort continuu

Tamisa, vazuta de pe pod, nu intrebati de pe care

Da, are si Londra o „roata mare”, care, bineinteles e „cea mai mare”, construita de unu’ care e fooaarte celebru, si de pe care vezi niste peisaje absolut demential de frumoase. Insa eu, care stiam ce-am patit in analoaga ei din Prater-ul vienez (unde am avut primul acces de panica la inaltime) am stat cuminte  si-am preferat sa-i fac poze de la sol 😀

Pacat ca fotografiile atenueaza perceptia inaltimii. E intradevar uriasa!

Oare acestei englezoaice pistruiate cum i-o fi zicand?

Atmosfera e in continuare relaxata, pomii sunt magnifici, si nu pot sa nu ma minunez cat amar de populatie calatoare se poate plimba pe malul garlei

Traversam din nou, pe un alt pod (din nou n-are rost sa-ntrebati cum ii zice 😀 )

Unii trec pe deasupra, altii pe dedesubt

O ultima privire catre roata

Incepe sa se insereze

Asa ca teleap-teleap, cu talpile trudite rau, ne indreptam catre efemerul acasa.

Va urma

 
5 comentarii

Scris de pe 26 Septembrie 2010 în de viata

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

prima zi

Dupa o noapte in care am dormit, pus cap la cap, minut cu minut, cam o ora (viroza se instala gospodareste in gatul, narile, sinusurile, creierii,ochii mei), dupa un zbor fara mari emotii de aproape 3 ore, am aterizat cuminti la London Luton Airport .

Care nu e chiar in London, ci de-a dreptu’  in Luton , adicatelea la vreo 50 de km de locul unde voiam noi sa ajungem. Asa ca ne-am urcat in unul din autobuzele care pleaca de la peron din 15 in 15 minute si-am pornit vitejeste, cu urechile inca tiuinde, sa cucerim Anglia, sau macar capitala ei.

Prima impresie: toate masinile care vin din sens opus n-au sofer dar au in dotare un pasager pe celalalt loc din fata, care – culmea! –  pare foarte relaxat. Corolar: toate masinile care vin din sens opus sunt in depasire. Nu e prea clar ce depasesc, dar absolut toate sunt in depasire!! Si daca esti mai atent inclusiv masina in care circuli tu este intr-o eterna depasire! La naiba: de unde tin minte oamenii astia sa circule mereu pe partea stanga a strazii? Tot timpul m-am simtit tentata sa pun mana pe volan si sa corectez pozitia masinii pe sosea ca la oamenii normali, adica pe dreapta!

Peisajul neurban (nu mi-e clar daca pot sa folosesc termenul „rural”) pare desprins din romanele englezesti de la inceput de secol: coline frumos unduite, frumos  inverzite, imbracate discret intr-un abur cetos.Aparatul meu de fotografiat zacea linistit in bagajul din pantecul bus-ului, asa ca va trebui sa ma credeti pe cuvant.

Londra ne-a intampinat nu cu traditionala ploaie, ci cu un vant subtirel si taios. Vara nu parea sa fi plecat cu totul, toamna n-apucase sa se instaleze, dar vanticelul ala pervers te ducea cu gandul la „deliciile” iernii.

Nu s-a obosit sa ne socheze cu noutati. Era exact asa cum o vazusem prin filme, cum o citisem prin carti, cum o studiasem prin reviste : cartiere marginase cu case aliniate, cuminte inghesuite unele intr-altele, imbracate in caramida aparenta si cu petecutele de gradina din fata usii (cam cat un pres mai mare) atent inverzite. Pe masura ce ne apropiam de centru verdeata s-a retras la ferestre iar casele au devenit mai fatoase,  strada mai dichisita,  fara a afisa insa vreun aer de opulenta ostentativa.

In prima zi aproape ca n-am vazut englezi-englezi.

Am vazut englezi-indieni, englezi-chinezi, englezi-negri (cele mai frumoase negrese le-am vazut in Anglia!), englezi-pakistanezi, chiar si cativa englezi-italieni, in fine… cele mai neasteptate soiuri de englezi … dar englezi-englezi cu ten laptos,cu dinti ca de cal si cu accentul cuvenit doar cativa, rataciti parca …La un moment dat a inceput sa ma bantuie banuiala ca Londra este de fapt o franciza, ca englezii-englezi au plecat undeva, intr-o zona mai putin umeda, unde traiesc din redevente anuale si au lasat in locul lor pe noii englezi, de toate culorile pamantui …

E ciudat cum, pe masura ce inaintez cu povestea primei zile incep sa ma „impaclesc”, sa retraiesc senzatiile pe care le-am avut, la modul fizic.Cea mai mare parte a ceea ce-a mai ramas din ziua respectiva am petrecut-o pe-o margine de pat, cu patura trasa pe mine, facandu-mi curaj „pornesc imediat, doar n-am venit sa gogesc aicea, pornesc imediat, numa’ un pic sa-mi trag sufletul, pornesc imediat…” Ma dureau toate cele, oasele mi-erau moi si grele, capul maaare si cu caramida colturoasa in el.Am dormit vreo 14 ore, cu mai multe intreruperi nesemnificative.

 A doua zi (Ziua Preumblarii) m-am trezit usor slabita (din pacate nu si cu kg lipsa) dar apta pentru aventura!

VA URMA  (cu poze!)

 
5 comentarii

Scris de pe 25 Septembrie 2010 în de viata

 

Etichete: , , , , ,

a fost … bine.

Imi e capul precum o cutie de rezonanta.

Pe de o parte la modul propriu: urechile – in greva dupa atatea decolari si aterizari la intervale relativ mici – imi joaca feste rautacioase, lasandu-mi impresia ca toata lumea vorbeste cu amortizor.

Pe de alta parte o durere de cap statuta, urmare generoasa a unei raceli din acelea cu haulituri, purtata fara gratie, dar cu simt de raspundere, prin toate ratacirile ultimelor zile.

Si amintirile astea rebele si dezordonate care se-nvalmasesc si refuza orice urma de disciplinare…

In seara asta o sa pun pe tapet varianta superscurta!

Da, le-am cam facut pe toate:

 – am pornit la drum bolnava

 – am ramas din prima zi fara baterii in aparatul de fotografiat

 – m-am ratacit intr-o Londra care nici macar nu exista pe harta Londrei

 – am pierdut un tren (primul in viata mea!)

 – m-am minunat, infuriat, emotionat, amuzat, intristat de tot ce-am vazut.

Si, da, chiar mi-a placut !

Maine o sa va povestesc mai pe-ndelete.

 
2 comentarii

Scris de pe 23 Septembrie 2010 în de viata

 

Etichete: , ,

fac bagaje !

Ca plec bu.

La Londra !

Sper sa ajung chiar acolo, ca m-am mai pornit acu o vreme la Malta si-am ajuns pe Transfagarasan … da’ asta e o alta poveste 😀

Nu stau mult (3 zile) si daca nu-mi pierd aparatul pe-acolo promit ca vin cu poze!

Va pup!

 
4 comentarii

Scris de pe 17 Septembrie 2010 în de viata

 

Etichete: , , ,

calatorie spre centrul pamantului

Am fost la Salina Turda.

O plonjare ciudata intr-un suprarealism foarte concret.

Lumina zilei dispare, undeva in urma … pasim intr-o alta lume

cu alte culori … si alte volume

Intrarea in poveste are loc treptat, pe culoare cand drepte, cand intortochate

Treptat am zis? Nu suficient de treptat!

Poza nu reda amploarea adancimii: 40 de metri (16 etaje )!

Daca ai probleme cu inaltimile ori pui de-un atac de panica ori iti infrunti demonii .Asa ca… incetisor si lingand peretii cu hainele… o iei frumusel la picior (ca la lift e o coada indecenta)

 Te concentrezi pe mana crispata pe balustrada, pe treptele de lemn cateodata alunecoase, pe imaginile ce devin tot mai clare si mai ciudate

Si nici macar nu bagi de seama cand te-a furat peisajul si-ai intrat cu totul in poveste

Apoi descoperi, din nou in adanc, si mai adanc, o alta poveste, de fapt mai multe alte povesti

Asa ca te lansezi intr-un alt plonjon , pe alte trepte, tot mai stramte, alti 40 sau 50 de metri… si-ajungi pe alt taram fermecat, unde te-apropii de balaurii de salina

si plutesti pe ape fermecate

Dupa care o iei inapoi, spre lumea reala, mai pe scarile napadite de cristale sarate

 mai facand prozaice cozi pe la lifturi

Si te intorci din nou catre lumina zilei

care te ia in primire prozaica si fara echivoc.

 
8 comentarii

Scris de pe 13 Septembrie 2010 în de viata

 

Etichete: ,