RSS

celule de metal

27 Oct

In nouazecisiceva, de cate ori vedeam clipul R.E.M.-ilor ma grabeam sa dau cu compasiunea dupa americani, cum i-a tampit si insingurat si stors de sensul vietii societatea de consum. Adica in ce hal de alienare poate sa te aduca excesiva imbuibare tehnologica. Mai cum stau nenorocitii aia inchirciti in celule lor metalice, foste simboluri ale libertatii de miscare transformate in inchisori la purtator, vestejiti in puterea de a comunica si singuri si absenti si insingurati in ei insisi …

watch?v=pudOFG5X6uA

Aseara, catre ora opt, in masina mea rosie cu profil de brotac furibund, cu creierii storsi, cu stomacul facut ghem, cu ganduri putine (vreau acasa, vreau sa mananc ceva cald, nu cred ca ma mai tin ochii sa citesc ceva dar m-as uita la un film usurel) stau cuminte in coloana de masini care pare sa nu aiba sfarsit. In fata mea drumul urca, iar eu vad o salba de stopuri rosii luminand decorativ in noapte. Experienta imi spune ca si dincolo de varful pantei stopurile cele rosii isi continua infratirea, ca pana a-ha-ha, dincolo de iesirea din oras si pana dincolo de prima localitate masina dupa masina dupa masina (…) se taraie incetisor, incetisor, cu oameni, care asemeni mie…

Chiar asa: ce fac oamenii din celulele astea metalice, la purtator? Pe cei din coloana mea n-am cum sa-i vad, dar cand ne oprim iar si iara si iara incep sa scrutez fetele celor care vin din sensul opus. Si ma cutremur sa constat ca e exact ca-n clipul ariemilor, oamenii se uita in gol, evita orice contact vizual cu cei de langa ei sau din celelalte masini, par cumva surpati in ei insisi, sau dusi undeva foarte-foarte departe.Doua fete blonde, foarte firave, intr-un suv foarte mare, par in lumina farurilor papusi livide , total inexpresive si de-a dreptul fantomatice.

Nu stiu cat des raman americanii blocati in traficul anului 2011, da’  am convingerea ca noi stam bine catre  excelent cu ambuteiajele de toate felurile si mi se pare ca facem progrese uimitoare la capitolul noncomunicare.Copiind pe nemancatelea un stil de viata la care nazlisem in taina de prea multa vreme, constatam acum ca are si multe hibe si euri,pe alocuri nu e tocmai moral si mai si ingrasa. Tot mai singuri, in celulele noastre metalice la purtator tot mai moderne, asteptam uitandu-ne in gol.

Incep sa ma intreb cum era inainte a incepe sa ne americanizam, dar ma palesc violent niste amintiri  „partial color”, despre cat de palpitanta era calatoria catre casa intr-un autobuz desalat in anii optzeci. Cate zvacniri, trairi, grairi si urari de bine si de sanatate se consumau in acea masa compacta de oameni care se luptau pentru un loc pe scara… Ce vremuri! Cata comunicare!

Si nu ajung la nici o concluzie cu toate trairile si netrairile si intrebarile astea, pentru ca prind o zvacnire in coloana, un salutar clipocit verde al semaforului, un strecurat mai feminin in coasta unui mertan cu aplomb si uite cum am scapat din coloana stopurilor rosii…uraaa!…am ajuns in coloana care se misca, incetut-incetut, da’ se misca!

… si cum tocmai ma gandeam: o sa ajung acasa, o sa mananc ceva cald, n-o sa citesc, ca nu ma mai tin ochii, da’ poate prind un film dragut…

 
13 comentarii

Scris de pe 27 Octombrie 2011 în hai sa vorbim discutii

 

Etichete: , , , , , , ,

13 responses to “celule de metal

  1. cafeauata

    28 Octombrie 2011 at 0:30

    Din pacate tot mai des si mai acut se simte instrainarea despre care vorbesti. Eu ma consolez cu ideea ca in prea mica masura depinde de mine sa fie altfel, incerc doar sa raman cat mai aproape de cea care am fost… Dar cei care nimeresc direct in aceasta societate?

     
  2. Ana

    28 Octombrie 2011 at 1:26

    Eu merg voios cu microbuzul. La noi inca nu sunt ambuteiaje, foarte rar se mai intampla insa sa se opreasca circulatia din cauza vreunui accident. Deci inca nu stiu cum ii sa fii prins intr-o celula de metal.
    Amu, ma gandesc totusi ca oamenii aia mai asculta un radio sau sunt deja cu gandul acasa, inregistrand doar mecanic ce se intampla in jurul lor. Poate si ei, ca si tine, deja isi faceau planuri pentru cum isi vor petrece seara.
    Stii, daca plec dimineata, in microbuz e galagie, lumea e vioaie. Seara, majoritatea se uita pe geam sau in gol, sau tin ochii inchisi (avantaj ca nu sunt la volan), fiecare cu gandurile lui…

     
  3. gabyral

    28 Octombrie 2011 at 7:54

    Las’ ca in curand n-o sa mai fie ambuteiate decat microbuze, autobuze si bascule… Au grija edilii sa ne scoata din conservele personale…Tot mai multe strazi, pe centru, devin „pietonale”, sa se plimbe turistii (care?) si daca ai norocul sa ai sediu de corvoada pe centru, toate parcarile-s cu taxa(si tu cauti loc de parcare cu abonamentu-n buzunar) sau stazile-s cu „cubica” sa poata pietonu’ doamna cu tocuri de 10cm sa-si rupa gleznele, mai ales acusi ca vine iarna si sa vezi derapaje la gioale. Si daca nu creste euro, benzina creste sigur, in portbagaj tre’ sa ai si cauciucuri de iarna + un mecanic, ca daca la prinz cand iesi de la birou se supara vremea si presara cu fulgi, lasi masina(unde?) si fugi acasa dupa anvelope de schimb. Asa ca mai rabda putin si se rezolva…incet incet se-ntoarce „rata” (sau cursa) din vremurile bune.

     
  4. Claus

    28 Octombrie 2011 at 14:31

    Eu n-am celulă metalică, dar în microbuz aud o groază de bâzâituri, ţiuituri în jurul meu şi observ tineri cu urechile înfundate de „muzică”, auzind din ce în ce mai greu un „Pardon, trebuie să cobor”.
    În ochi nu-i privesc, nu cumva să descopăr vreun zombie.

     
  5. balaurdegradina

    28 Octombrie 2011 at 17:00

    Cafeluto, eu ma tot intreb daca nu e doar un alt mod de a percepe lumea. Daca nu cumva ochii mei, si senzorii mei si papilele mele, cam uzate si defazate cu toatelea, imi traduc aiurea ceea ce se intampla de jur imprejur. Probabil ca intr-o oarecare masura, dar nu intru totul.
    Sa raman aceeasi care am fost … mi-e frica. Lumea evolueaza, mi-e frica sa nu raman undeva in urma, intr-o lume numai a mea. Incerc sa merg inainte, tinand aproape de niste jaloane.
    De cei care intra direct in societatea asta in format nou, nu stiu cum s-o numesc, cred ca vor fi mai adaptati la ea de cat am fost noi.

     
  6. balaurdegradina

    28 Octombrie 2011 at 18:17

    Ana, pana la urma cred ca o sa-ncep sa renunt la celula mea metalica. Da’ de-o buna perioada de timp sunt la faza de facut curaj. Iar dupa ce-o s-o depasesc, si-o sa si sa trec la fapte, am sa fiu mai radicala si-o sa reinvat sa merg pe jos! Si-am sa umblu voios pe strada zambind tuturor😀.

     
  7. balaurdegradina

    28 Octombrie 2011 at 18:37

    Gabyral, a doua zi dupa constatarile mele filozofice m-am pornit spre casa pe la ora cinci si jumatate, sa nu mai dau piept cu imbulzeala pe drum😀😀😀 Sfanta naivitate! N-am putut iesi din incinta unde avem biroul, pentru ca pe strada era o coloana absolut compacta!
    Cum ii spuneam si Anei: m-apuc sa reinvat sa umblu pe jos! Stii tu, chestia aia cu pus un picior in fata, dupa care pasit pe celalat …

     
  8. balaurdegradina

    28 Octombrie 2011 at 18:38

    Claus, cred ca sunteti chit: nici ei nu se uita la tine, de frica sa nu …

     
  9. Claudia

    30 Octombrie 2011 at 21:04

    Eu am cutia mea metalica si nu renunt la ea…pentru ca orasul e la 60 km si e foooooaaaarte bine, in felul asta cutia mea metalica e mai mult pe post de postalion, doar ca ceva mai rapid…
    Si nu mi-e frica sa raman cea care am fost, desi uneori poate ma trezesc defazata fata de anumite evenimente sau situatii. Cumva, desi e sigur doar o amagire, imi spun ca imi aleg singura evolutia, nu-i musai sa fiu evoluata ca…ei. Si uite-asa, pana la urma, ei sunt o specie ce alieni iar eu alta…insa ma indoiesc ca alienarea ma ocoleste, totusi, cu toata alegerea mea. „What a wonderful world”

     
  10. Mihaela

    31 Octombrie 2011 at 13:55

    O alta varianta ar fi bicicleta (nici nu ingrasa, ba consuma calorii) pe timp frumos si motocicleta pe timp urat. Existau niste motociclete ale casei de comenzi de pe vremuri , care aveau si un compartiment inchis pentru conducator, ca sa nu-l ploua, ninga.

     
  11. balaurdegradina

    31 Octombrie 2011 at 18:13

    Claudia, cine a indraznit sa pronunte cuvantul „renuntare”? Pai cum sa renunt la mandrete de brotac furibund?! Sa reinvat sa vin la birou per pedes apostolorum e una, mai ales ca distanta e de doar 2,5 km, dar renuntarea totala la celula, cutie, trotineta, masina (cum i-o mai fi alintul) datatoare de libertate e cu totul alta poveste… Nu duc eu filozofia si ecologia si dorinta de neinstrainare chiar pana la un asa nivel radical😀
    Iar despre a ramane exact ceea ce ai fost … Cand te consideri a fi reperul complet, dincolo de care nu mai incape nici o schimbare: la 10 ani, la 20, la 30 …?

     
  12. balaurdegradina

    31 Octombrie 2011 at 18:18

    Mihaela, tragedia e ca n-am reusit niciodata sa rulez mai mult de 5 m cu bicicleta. Dupa cum nici cu schiurile nu mi-a fost dat sa ma imprietenesc. Iar despre motocicleta…imi provoaca frisoane numai gandul ca ar trebui sa conduc asa ceva!
    E, de la 3 roti in sus mai ca m-as baga!😀

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: