RSS

raport cerere-oferta

10 Dec

Recunosc că am o politică foarte ezitantă in problema cersetoriei. Mi-e greu sa separ nevoia reală si disperată de profesia institutionalizata deja,practicată cand cu artă, cand cu sictir. Da, stiu ca nu e bine sa incurajezi nemunca, că multi dintre „nefericitii” cu palma intinsa sunt in realitate adevarati performeri ai simulării, cu venituri (neimpozabile!) mult mai substantiale decat ale mele… si totusi, nu pot să intorc capul de fiecare dată, mai si cedez, nu atat la texte si accesorii, cat mai ales la detalii: priviri hămesite, maini vinete de frig, aluri costelive, varstă etc. Dau banii si trec mai departe gandindu-mă că dacă am ajutat un om in nevoie e de bine, iar dacă am dat cativa banuti unui profesionist nu eu sunt proastă, el e bun.

sursa: bloguerillamarketing.blogspot

Vineri seara, mai pe seară decat sperasem eu, cand aproape să ies din birou, ma agraieste telefonic Balaura a Matură cu poruncă: „si să mai iei de pe drum si niste…si niste…si cateva…si vreo…” De parca pe marginea drumului creste la noi si cafea si carne pentru catei si detergenti si alte mizilicuri dintr-astea. Asa ca oftez, mai pun de la mine vreo 2-3 pozitii pe lista de cumparaturi si-o iau către casă pe rută ocolitoare cu haltă la hipermarket. Acolo … inghesuiala de vineri seara, marfă multă aruncată cam aiurea pe rafturi, nimeni pe cine să intrebi, colinde lălăite la instalatia de sonorizare, crăciunite sictirite cu oferte obosite,coadă la cantare, coadă (si şoc!) la casă, coadă la reviste, coadă la iesire. Mă doare capul, sunt iritata, mi-e foame si vreau sa ajung odată acasă. E deja un sablon, intotdeauna sunt obosită si iritată si flamandă cand fac cumparaturi. Cosul e plin (la naiba, trebuia sa cumpăr doar vreo 2-3 chestii), sacosele insuficiente, iar portbagajul de brotac furibund minuscul.

– Mă puteti ajuta si pe mine?

Brusc otetul care-mi colcaie prin vene in loc de sange imi invadeaza creierul. Adică nu merit nici măcar un pic de vrăjeala? Par o victimă chiar atat de sigură?

– Cu ce?

Intreb sec si brutal, ridicand privirea din cos si infingand-o dur in ochii in ochii solicitantei. Mi s-a spus ca e de mare efect figura asta, ca am o alură foarte agresiva si intimidez cand imi reuseste. Sunt convinsă ca de data asta mi-a iesit pentru ca femeia din fata mea face un pas in spate si incepe sa se balbaie. Nu se astepta la reactia asta.

De fapt suntem amandoua surprinse. Are in jur de 50 de ani. Este corect imbrăcată, modest dar grijuliu si curat. Nu bălăngane nici-o mană sau picior, nu etaleaza sau mimeaza nici un handicap induiosator. Nu tine in brate nici un copil, nu taraie dupa ea nici un caine olog. Nu are nici macar un text grijuliu pregătit dinainte.

– Ăăă … (o văd cum se chinuie sa formuleze) … ăăă… (fata i se congestioneaza, ochii coboara fortat, nu reuseste să-mi sustina privirea)… să-mi iau ceva de mâncare…

Alcoolică! – pun eu, in forul meu interior diagnosticul. Proaspăt decazută si incă neobisnuită cu cersitul. Dar in nevoie reală. Nu, n-o să-i dau bani, risc prea mare de părăduit pe băutură, caut din privire ceva de mancare. Dar in harababura din sacose si portbagaj si cărucior cam greu sa gasesc ceva rezonabil. Asa că mă intind să-mi iau poseta de pe bancheta din spate, să-i dau -totusi- niste bani. Intre timp roticutele din creier proceseaza … nu prea are figura buhăita, nici nu emana parfum de doagă . Pe cand mă intorc … a disparut! Cred că am o figură perplexă. Chiar nu mă asteptam la una ca asta. O identific la un moment dat disparand in multime, cu un pas tot mai lung si mai iute… aproape fugind. De cine, de ce? Oare de ce ma simt asa de meschina?

Din acel moment imaginea ei disparand grabita printre oameni, cu umerii adusi si fugind parca de sine, pur si simplu ma bantuie, oricat imi gasesc circumstante atenuante!

Si intrebarea : „oare cat de foame i-o fi fost?”.

 

 

 

 
22 comentarii

Scris de pe 10 Decembrie 2011 în hai sa vorbim discutii

 

Etichete: , , , , , , , ,

22 responses to “raport cerere-oferta

  1. Georgiana

    11 Decembrie 2011 at 16:34

    Balauro, eu sincer nu mă gândesc la nimic când dau de pomană. dau și atât. că-și cumpără mâncare sau că-și cumpără vodcă, chiar nu mă interesează – c-o singură excepție, și acum recunosc și mă căiesc: țiganilor nu le pot da. pur și simplu.
    e clar, nu suntem îndeajuns de bune și milostive😀

     
  2. balaurdegradina

    11 Decembrie 2011 at 17:24

    Da, Georgette, nici chiar noi😀

     
  3. silavaracald

    11 Decembrie 2011 at 20:44

    Câteodată, dau. Câteodată, nu. Depinde de ce simt în acele momente.
    Dar nu cedez la șantajele emoționale grosolane: texte înduioșătoare, certificate medicale dubioase, sugari lipiți de parbriz etc.
    Depinde de ei, de mine…

     
  4. Daniel

    11 Decembrie 2011 at 23:35

    Iti inteleg intrebarea- in intalnirea mea cu cersetorii, am dat banuti, am dat o paine pe care am vazut-o aruncata intr-un gard viu si-n vara asta, pe o caldura prea mare, in fata unui magazin, am daruit o sticla cu apa rece.
    Daca este bine sau nu, nu stiu- stiu doar ca nu ar trebuii sa daruim pentru simtul nostru de bine.
    Si inca ceva- femeia cu care te-ai intalnit tu–i-am dat in urma cu un an, un leu. Dupa o jumatate de ora, a iesit prin usa magazinului cu o plasa plina.
    Dupa doua ore, m-am intalnit din nou cu ea- in alt loc si-n fata altui magazin si mi-a spus aceeasi poveste.
    Nu i-am dat nimic, am zambit in mine doar, aducandu-mi aminte de Maestrul Dinica in Filantropica- Mana intinsa trebuie sa spuna o poveste––-Te-am facut!…

     
  5. silavaracald

    12 Decembrie 2011 at 10:29

    Revenind la cerșetorie, că nu mă lasă inima să nu mai zic ceva.
    Până când au intrat rom(ân)ii pe piața franceză (poate că și pe altele, dar n-am avut ochi să văd), cerșetorii de acolo chiar îți inspirau respect. Nu-ți agresau urechile, nu-ți înfigeau agresiv cutiuța milei sub nas…
    Și-mi amintesc din nou o scenă din ”Amelie”, un film care mi-a mers la inimă. Într-o duminică, eroina se fâțâia pe la metrou, în căutarea celui care îi stârnise curiozitatea prin apucăturile lui ciudate. Jos, pe peron, un cerșetor își mângâia câinele. Din obișnuință, fata a încercat să-i dea câțiva bănuți, ca de obicei, la care ăla îi zice, zâmbind: ”Nu mersi, nu lucrez în weekend”.

     
  6. VictorCh

    12 Decembrie 2011 at 10:52

    Dau – rar. Criteriul pt a alege cui sa dau: cui pare ca ii este rusine de faptul ca cere.

    Cu niste ani in urma insoteam (ajutam) o cunostinta, persoana foarte in varsta. Vazand cu cata usurinta dadea (in fata spitalului) cam oricui ii cerea, i-am atras atentia ca falsul ciung caruia ii daduse „pt mancare” mirosea a bautura, dar ea mi-a raspuns: „Cine stie ce dureri are si el. Poate ca daca bea i se mai alina durerea, si poate ca pt el asta-i mai important decat mancarea.” M-a pus pe ganduri.

    Fara legatura cu cersetoria, dar in legatura cu „datul”, imi persista in minte o amintire. Candva, singur fiind acasa si avand timp la dispozitie, rememoram – intr-o reverie – intamplari din vremea copilariei (provin dintr-o familie „modesta” socio-economic, am copilarit locuind – impreuna cu parintii – in casa bunicilor, noi neavand atunci casa noastra) si mi-a trecut prin minte felul in care – atunci cand la un moment dat o intrebasem pe bunica daca noi chiar putem sa le dam de mancare tuturor cunostintelor care veneau pe la noi pt un timp cat-de-cat mai lung (chiar si celor EVIDENT mai instariti decat noi) – ea imi raspunsese cu ochii in sus: „Da-mi, Doamne, ca sa am de unde da. Doamne, multumescu-ti ca pot sa dau si nu-s nevoita sa cer.” (Si-apoi, coborand privirea catre mine:) „De ce ma intrebi, iti este foame? Iti lipseste ceea ce am dat?” Hm!
    Si-o alta amintire: m-am mirat cand am descoperit ca avea soacra-mea (si ei „modesti”: femeie divortata care crescuse singura trei copii) „cersetorul casei”, un cetatean in varsta care parea boschetar, care venea in fiecare joi in jurul orei pranzului si primea un blid mare de mancare calda (numai felul doi, aceeasi mancare care se manca in familie, fiind gatita in mod intentionat o portie mai mare) cu un codru mare de paine, pe care intotdeauna le manca „din poala”, in tacere, asezat pe marginea prispei (sau – pe frig sau vreme rea – in picioare in holul de intrare, langa usa de intrare). Uneori mai primea si-un pahar de vin (productia casei) pe care il accepta cu recunostinta, dar pe care nu-l cerea nici macar cu priviri semnificative mai insistente. Dupa ce termina de mancat multumea scurt dar politicos si pleca, fara macar sa ceara apa si fara sa incerce sa „faca conversatie” in plus fata de salutul de la venire si de la plecare si de multumiri.

     
  7. balaurdegradina

    13 Decembrie 2011 at 18:58

    Daniel, gandim si procedam cam la fel. Cu femeia din povestea asta insa, am digerat tare greu banuiala ca era chiar in necaz si am repezit-o fara s-o ajut. Tocmai pentru ca intindea mana fara sa spuna nici o poveste.

     
  8. balaurdegradina

    13 Decembrie 2011 at 19:22

    SLVC, n-o să uit niciodată privirea șocată a unei romme ( voilà cât de politically correct mă știu eu exprima la ore dintr-astea😀 ) care m-a abordat cu mâna-ntinsă in piata San Marco… Când m-a auzit susurându-i veninos „tai-o fă, că chem meliția!” (nici in ziua de azi nu pot să-mi dau seama de unde am scos expresia asta!) a părut să nu-i vină să-si creadă urechilor. Dupa care, fara măcar să-ncerce să mă scuipe (ca să vezi ce-nseamnă dedarea la traiul in lumea civilizată) a făcut stanga-mprejur si-a dispărut.
    P.S. Si mie mi-a placut Amelie!

     
  9. balaurdegradina

    13 Decembrie 2011 at 19:33

    VictorCh, bunica ta a fost o femeie tare inteleapta! Ti-a administrat, foarte pe scurt si cu efect maxim , o regula de aur de aplicat o viata-ntreaga.
    Cunosc personajul „cersetorul casei”, la noi se numea „mutu”, venea in fiecare dumineca in jurul pranzului, îîîîî-ia ceva in dreptul usii, isi indesa in sacosa mancarea capatata, dupa care ne saluta scurt din cap, se-ntorcea cu o paradoxala demnitate si disparea catre un alt etaj. Nu batea la toate usile, avea el doar cateva familii pe care le onora cu solicitarile lui😀

     
  10. Ursu Florin

    13 Decembrie 2011 at 19:44

    Eu nu dau la cersetori. Am vazut de multe ori cum stau copii la cersit la supermarketuri si dupa colt parintii lor sau alti cersetori mai mari ii asteapta si le iau banii.
    Inainte mai veneau la usa si cereau ceva de mancare. Le-a dat atunci mama o felie de paine cu miere si o felie de paine cu salam si le-au aruncat un etaj mai jos.

     
  11. Diana Alzner

    13 Decembrie 2011 at 21:40

    Cerşetoria a devenit o profesie, ştie toată lumea. Putem alege cui să dăm.
    Însă dacă greşim şi vom da cui nu merită n-am făcut niciun păcat, pe când invers…
    Citind povestea ta, mintea mea suspicioasă s-a gândit în prima clipă că bătrânica a luat ceva din portbagajul tău deschis (în vizualizarea mea era încă deschis) şi a dispărut în grabă…

     
  12. VictorCh

    14 Decembrie 2011 at 2:42

    Ursu Florin si (mai ales) Daniel:
    In adolescenta eu „dadeam”. Nu intotdeauna – si nu „cu multul” (caci nici pe noi nu ne dadea belsugul afara din casa) – dar „dadeam”. Si-apoi mi s-au deschis ochii, si am inceput sa vad.
    Am vazut cum cersetorul schiop (un picior lipsa) – caruia ma obisnuisem sa-i dau cam de fiecare data – „din trecere” – o moneda, cam la fiecare o ora juma’ sau doua ore se ducea la un anume birt unde avea intelegerea cu birtasul si – fara a rosti niciunul vreun cuvant – acesta ii schimba (pe cantaritelea, nu pe numaratelea) „un buzunar” de monede (vreun kil sau doua) contra bancnote, si am facut socoteala ca intr-o „zi de lucru” de opt ore el castiga mai mult decat castiga taica-meu la serviciu in doua saptamani.
    Am vazut (intorcand din intamplare capul inapoi dupa cativa pasi – cine-mai-stie-de-ce, probabil dupa vreo fata, sau dupa vreo masina / motocicleta) cum un cersetor caruia ii dadusem (fiindca se plangea ca ii este foame) o jumatate (neatinsa) din franzela calda si crocanta din care eu muscam cu pofta de la capatul celalalt (imi era foame si mie) a aruncat jumatatea „lui” de franzela (la fel de neatinsa cum o primise) peste gardul viu din spatele lui. (Eu tocmai imi faceam socoteala ca urma sa nu ma satur cu painea ramasa si ma targuiam – eu cu mine – daca puteam sa-mi permit – sau nu – sa ma intorc inapoi sa mai cumpar inca o asemenea franzela, si (cand am vazut cum „zboara” minunea de paine aburinda peste tufe) primul gand reflex care mi-a venit – la propriu – a fost sa sar si s-o prind din zbor, inainte de a se murdari.) Si cersetorul in cauza nici macar n-avea prin preajma vreun caine, sa poti banui ca i-o aruncase acestuia…
    Si am mai vazut si altele, multe, dar cele care mi s-au intiparit adanc in minte acestea sunt. Si vazand, „m-am invatat minte” si n-am mai „dat”. (Si n-am mai dat cam multisori ani.)
    Si pe urma – inaintand in varsta – am inceput sa ma si gandesc la ceea ce faceam si la ceea ce NU faceam. Si – fiindca m-a blagoslovit Cel de Sus cu un puternic simt de empatie (de a ma pune EU in pielea preopinentului), incat nici nu mai stiu sa spun daca-i o binecuvantare sau un blestem – m-am intrebat la un moment dat cam CUM as proceda eu in diferite imprejurari imaginabile (prin care se poate presupune ca a trecut saracul om incat a ajuns sa cerseasca), adica ce solutie as alege si cum m-as descurca. Ghici ce – mi-a dat „cu rest”: in anumite imprejurari (nu inimaginabile, si nu fara cateva premise concrete – de sanatate – deja existente in viata mea) SI EU cred ca as alege cersetoria, considerand-o (TOTUSI) preferabila actiunii de a-i da cuiva in cap la coltul strazii pt a face rost de ceva banuti. (Sa te fereasca Sfantul sa nu poti munci pt a-ti castiga traiul si copiii sa-ti planga de foame, emaciindu-se.)
    Si uite-asa, la varsta adulta, iar mi s-a „sucit” modul de gandire si am ajuns sa nuantez situatiile, incercand sa discern intre cei care cer de nevoie (de foame si de lipsuri de care nu pot scapa), carora incerc sa le cam dau, si cei care cersesc pt a-si cumpara un Ferrari sau/si pt a-si construi un palat (de care incerc sa nu ma las pacalit spre a le da).

     
  13. Ștefana

    14 Decembrie 2011 at 15:03

    In metrou eu „dau” doar unei fete care canta la acordeon. Nu spune nimica, numai canta, cu o fatza trista…
    La Unirii am vazut o gasca intrega pe peron, isi etalau mobilele (ieftine totusi, dar orsicat… ).

     
  14. balaurdegradina

    15 Decembrie 2011 at 9:23

    Ursule, am trecut si eu prin faza regulilor ferm delimitate, in care stiam cu certitudinea ca toti cei care cersesc sunt niste simulanti. Dupa care am inceput sa am indoieli.

     
  15. balaurdegradina

    15 Decembrie 2011 at 9:28

    Diana, n-a luat nimica amărâta… A disparut cu mana goală. Mie mi s-a parut foarte umilita de postura in care ajunsese. Poate ma insel. Sper ca ma insel.

     
  16. balaurdegradina

    15 Decembrie 2011 at 9:32

    Stefana, si eu dau obolulul meu cantaretilor. Macar ei fac ceva. (Ma rog, la noi sunt mai putin agresivi, n-avem parte de trupele de gherila din mijloacele de transport).

     
  17. VictorCh

    15 Decembrie 2011 at 18:08

    „…n-avem parte de trupele de gherila din mijloacele de transport”
    Ai NUMA’ PUTINTICA rabdare, ca sezonu’-‘i potrivit; te-oi mai intreba peste doua-trei saptamani CAT de neagresive ti s-au parut trupele de guerila care umbla prin tramvaie ba cu ursul, ba cu steaua, ba cu capra etc…

     
  18. Dulcegarii culinare

    29 Decembrie 2011 at 0:40

    Cand m-am mutat in bucuresti, pe la 18 ani, am ramas surprinsa tare vazand cati oameni ‘mor de foame’ pe langa gurile de metrou. Cum primeam pachetul saptamanal de la mama, facem pachetele pachetele si le caram dupa mine sa hranesc gurile flamande. Ajunsesem sa fiu cunoscuta in zona😉 Apoi mi-am primit observatiile de rigoare de la un pici de 6 ani care mi-a explicat procedura ;)(pe care ajunsesem sa-l car cu mine acasa, ca sa nu ma mai intorc eu cu pachetul la metrou). Acum dau doar la batrani si prefer sa le cumpar ceva decat sa le dau banuti. Macar stiu ca ajunge unde trebuie isprava… sper eu in stomacelul lor nu al altora . Acum na, cum o fi o fi😉

     
  19. balaurdegradina

    31 Decembrie 2011 at 23:55

    Antonina, ideal ar fi sa … ce prostii m-apuc sa zic! … ideal ar fi sa nu existe cersetori, ideal ar fi sa nu existe oameni saraci, flamanzi, fara adapost…
    Din pacate lumea e cum e, asa ca nu ne ramane decat sa-ncercam s-ajutam cate un pic. Si sa speram ca ajutorul nostru ajunge la cine trebuie.

     
  20. VictorCh

    2 Ianuarie 2012 at 6:08

    „…ideal ar fi sa nu existe oameni saraci, flamanzi, fara adapost…”
    Ideal ar fi sa nu mai existe oameni (valizi si „in putere”) care sa aiba pretentia la toate acestea fara a fi dispusi sa aiba nici un merit si sa depuna nici un efort in acest scop.
    Pe de o parte, daca n-ar mai exista raul, CUM ar fi reliefat, accentuat (prin contrast) binele?
    Pe de alta parte, daca toate necesitatile ne-ar fi satisfacute fara stradanie si fara efort, CE ne-ar determina sa progresam? (Iti atrag atentia asupra saraciei tehnologice a societatilor tribale din „paradisurile insulare”, lucru justificat de lipsa necesitatii: toate animalele merg pe linia consumului minim de energie care sa asigure totusi realizarea scopului; DE CE-ar fi omul – ca imbold innascut – o exceptie?)

     
  21. balaurdegradina

    2 Ianuarie 2012 at 11:02

    Victor, daca ceea ce noi numim indeobste „oameni saraci” (ajunsi la faza de neputinta in saracia lor) n-ar fi o realitate absolut palpabila, n-ar exista nici imitatorii lor profesionisti. Pentru ca nici noi, cotizantii, nu ne-am mai lasa fraieriti de texte de acest gen (bineinteles ca s-ar gasi altele: pana la urma orice escrocherie porneste de la un sambure de realitate).
    Putinatatea tehnologiei in societatile tribale nu se pune. Cetatenii paradisurilor insulare sunt niste fiinte perfect adaptate mediului lor, aflate cel mai sus pe scara evolutiei . Devin brusc saraci doar cand civilizatia marelui om alb da peste ei si-i convinge ca fara pantofi, toale, coca-cola, fastfood, masini, televizoare etc, sunt foarte-foarte saraci.
    Nu fac apologia saraciei. Nu cred in puritatea omului sarman. Lozinca „sarac da’ cinstit” ma irita prin suficienta ei. Dar sunt, pana la urma, un animal social si simt uneori nevoia sa-mi ajut semenii.Mai ales cand am banuiala ca au intr-adevar nevoie de ajutorul meu.
    Chiar cu riscul de a fi fraierita.

     
  22. VictorCh

    3 Ianuarie 2012 at 0:07

    La loc comanda!
    Acum sunt prea obosit pt a comenta cat-de-cat inteligibil si convingator, eventual (dac’-‘oi putea) ‘oi dezvolta ideea altadata; deocamdata doar afirm ca am fost gresit inteles si interpretarea a fost facuta pe alta „proiectie”, directie, decat incercasem eu sa deschid.

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: