In ton cu precedenta poveste, v-o zic numa’ pe asta si dupa aia ma las de chestii lacrimogene, ca nu e stilul meu.
Ianuarie 1990, imediat dupa sarbatori. La un semafor, intr-un autobuz neasteptat de putin aglomerat, lafaindu-ma pe-un loc pe scaun, cu capul rezemat de geam (ca betivii), priveam strada. Mai bine zis oamenii de pe strada. Intotdeauna mi-a placut sa privesc oamenii de pe strada. Sa-ncerc „sa-i ghicesc”, sa brodez povesti pe seama lor. Cocotate pe un parapet trei siluete filiforme atrageau atentia. Trei boschetari: doua copilandre si-un baiat un pic mai rasarit, ingrozitor de zdrentarosi si de murdari, imbacsiti de jeguri stratificate, devenite lucioase. Parca tocmai iesisera dintr-o afumatoare, sa traga un gat de aer curat si sa vada ce se mai intampla prin lume, iar lumea se uita contrariata la ei, neobisnuita pana atunci cu personaje dintr-astea prin buricul tragului.
Baiatul decojea cu gesturi lente o portocala. In ianuarie 1990 o portocala avea o cu totul si cu totul alta greutate – si dimensiune morala! – decat are in decembrie 2011, dar asta e o poveste prea lunga asa ca am sa revin la baiatul cel murdar: in mainile lui negre portocala aceea era cea mai incredibil de portocalie portocala! Era chintesenta tuturor portocalelor ! Intreg ritualul descoperirii pulpei dulci si acrisoara si parfumata a fructului parea sa se deruleze cu-ncetinitorul. Cele doua fetiscane, asezate respectos de-a stanga si de-a dreapta lui, asteptau cuminti, dar cu ochii in flacari. Cred ca daca soarele s-ar fi pravalit la picioarele lor n-ar fi avut ochi sa-l vada, atat de naucite erau de pofta!
Uitandu-ma eu asa concentrata la scena asta muta, o banuiala grea a-nceput sa se insinueze: „sa vezi ca nemenicul jegos o sa haleasca bunaciunea asta fara sa le dea o farama fetelor, numa asa, sa savureze pofta lor neputincioasa, numa’ asa, sa le-arate cine-i seful!” … si maamaa ce m-am mai infuriat, si cata fiere oparita a inceput sa circule in mine!
Intre timp semaforul s-a uitat la noi cu ochiul lui verde, autobuzul s-a pus greoi in miscare, si-am mai apucat doar sa vad, clar si fara echivoc, zambetul victorios al baiatului rupand exact in doua portocala si daruind cu un gest regal fiecarei fete cate o jumatate.
Cred ca lui ii ajungea bucuria lor.
Povestea e adevarata 100% si m-a ciupit cu vanatai de bucatica de creier care pune etichete. De cate ori ma simt tentata sa iau prastia, sau mitraliera, sau ciuperca atomica la cate o categorie mai larga de pacatosi, mainile incredibil de murdare si slabe ale pustiului boschetar impart o portocala infinit de portocalie fix in doua jumatati.
silavaracald
16 Decembrie 2011 at 10:18
Superb! Și gestul, și scrisul.
Avem nevoie câteodată de câte o pleaznă de-asta morală, să ne scuture de prejudecăți.
vasi
16 Decembrie 2011 at 10:38
Fumos, emotionant si cu invataminte. Mi-a placut dorinta unei femei simple care cerea lui Dumnezeu sa o ajute sa nu mai judece oamenii. Asta facem de multe ori, inainte de a cunoaste pe cei pe care vrem sa ii judecam. Stii povestea cu „Fereastra”? Se aseamana mult. Daca nu o stii, sa-mi spui sa ti-o trimit. Pupici!
cristina
16 Decembrie 2011 at 10:58
da, o poveste adevarata cu talc. si eu mi-am dorit sa nu mai judec oamenii, dar progresele in acest sens sunt mici si lente. probabil ca numai oamenii cu o moralitate impecabila sunt in stare sa gandeasca despre alti oameni numai lucruri bune. mie mi se pare imposibil sa nu pun etichete.
SomeOne
16 Decembrie 2011 at 11:15
multumesc pentru invatatura. frumoasa si „plina” povestioara „celei mai portocalii portocale”.
DANI
16 Decembrie 2011 at 17:15
Frumos ! Viata ne dezminte de multe ori …
balaurdegradina
16 Decembrie 2011 at 23:01
SLVC, iar ma faci sa ma emotionez, toata-toata!
Vasi, nu stiu povestea cu Fereastra, trimite-mi-o, ca m-ai facut curioasa.
Cristina, si eu folosesc etichete. Dar ma stradui sa nu le iau prea tare in serios.
SomeOne, multumesc pentru „multumesc”.
Dani, exact asta e si senzatia mea! Cred ca asta o si face atat de palpitanta.
vasi
18 Decembrie 2011 at 20:27
da-mi adresa de mail sa ti-o trimit ca e pps :))
Gabriela Cimpoca
18 Decembrie 2011 at 22:26
Da, gestul de a imparti o portocala are, si pentru mine, alte semnificatii. In stricta legatura cu ceea ce se intampla inainte de ’89. Acum, pentru cei mai multi dintre noi, o portocala e doar o portocala! 🙂
d
13 Martie 2012 at 23:57
Draga mea, daca as scrie in vazul lumii (sau al blogului tau) ca mi-a venit sa plang, m-as rusina de „eticheta” 🙂 de smiorcaita. Asa ca nu voi zice nimic. Doar voi zambi.
Multumiri. Cu drag.
balaurdegradina
14 Martie 2012 at 9:32
d,eu zic ca intotdeauna un zambet e mai mult si mai bun si mai sanatos decat un smiorcait.
asadar: sa zambim 😀