În 21.12.2012, după ce soarele s-a incăpăţânat să răsară, plasticul a continuat să fie plastic, curentul să curenteze, netul să fie net şi feizbucul să socializeze (numa’ telecomanda mea n-o mai apărut veci), după ce a trecut şi ora 12,12 şi mi-am plătit şi ultimul impozit, nu mi-a mai rămas decât un singur hop în calea fericirii: s-o văd aterizată pe de-a-ntregu’ şi cu totul şi cu totul nevătămată pe balaurishca a’ mică. C-aşa-i place ei, să toace nervi de balauroaică-mamă fix de apocalipsă!
Pe cale de consecinţă, dupa o şoferească luptă lungă şi îndârjită, de traversare a oraşului la ceas de maximă vojgăială, mă aflu, alături de mulţi alţii în holul aeroportului, aşteptând. Cum sindicaliştii francezi au găsit ei de bontón să pună de-o grevuţă, nici măcar nu mai importă pentru care anume motiv, că ştiu destule, mai ales de sărbători şi în preajma marilor vacanţe, sosirea cursei de Bauvais se cam încalecă cu sosirea cursei de Munich şi o cam dă încurcată şi pe după cursa de Luton… Mulţimea celor care aşteaptă (părinti, copii, iubiţi, iubite, amici, bunici si alţi aparţinători) freamătă la fiecare deschidere a uşii de la „arrivals”, mereu alţi si alţi călători apar în cadru căutând din priviri feţe cunoscute, suspansul se prelungeşte, iar atmosfera e tot mai încărcată de nerăbdare.
Proaspetii aterizaţi nu-s foarte diferiţi între ei. Puţini francezi cu trăsături africane, niscai englezi si nemţi mai asiatici, în rest români sadea, trăiţi, şcolarizati, munciţi prin cele zări europene. Vârsta face diferenţa între reacţiile sosiţilor. Cei mai neinhibaţi şi mai adevăraţi sunt copiii. Interdicţiile semnalizate prin tot felul de marcaje nu par să funcţioneze pentru ei, aleargă către cei dragi, râd cu gura, cu ochii, cu lacrimile. Tinerii mimeaza detaşarea, sunt emancipaţi, au vazut depărtarile şi n-au timp de efuziuni sentimentale, au tinuta accesorizată obligatoriu cu -măcar- o geantă cu laptop. Şi-un smartphone ţinut neglijent (dar strâns) în mână. Vârsta mijlocie excelează prin numărul de bagaje de mari si foarte mari dimensiuni si etaleaza cele mai obosite si mai tracasate fizionomii. Seniorii par mai degrabă miraţi de ceea ce tocmai li s-a întâmplat şi încă foarte mobilizaţi pentru a ajunge chiar acasă, în penele lor.
Se lasă cu îmbrăţişări grăbite, îmbraţişări încleştate, strângeri de mâna şi zâmbete formale…De undeva dintre precedentele asteptări se insinuează o amintire vie: cândva, în vară, în mulţimea celor care îşi aşteptau sosiţii, se particularizase un personaj, hai să-l numim exotic, un respectabil domn între 50 si 70 de ani, cam pe la un metru jumate (incluzând şi tocurile înălţate ale pantofilor de lac şi pălăria neagra, cu boruri largi ) cu aer de obergheneral, ce se fâţăia nerăbdător şi indiferent la privirile amuzate pe care le stârnea. De dupa uşa care separă sălile aeroportului şi-a făcut apariţia un tânăr înalt, bine legat, cu frizură în stil gogosar, nădragi mulaţi, tricou mulat, frumuşel, superficial şi necopt. Din doi paşi a ajuns lânga micul domn şi aproape i s-a aruncat in braţe. Cei doi s-au contopit într-o îmbrăţişare foarte ciudată… băiatul acela cât un perete plângând zguduit, prăvălit peste omuleţul firav, devenit cumva foarte înalt în micimea lui, temelie, reazem şi forţă ocrotitoare. Imaginea lor, contopiţi în durere şi complet izolati în toată mulţimea aceea, m-a urmărit multă vreme.
Şi cum ziceam, aştept balaurishca a’ mică. Să tot fie vreo trei luni de când n-am mai apucat să pun mâna pe ea. Uşa aia blestemată, prin care nu se vede mai nimica, se tot deschide si se închide, apar alte si alte siluete şi figuri, nici una care să-mi spună ceva. Încep să mă ambalez. Nu prea pare să mai fie animaţie dincolo, la bagaje… Măăăi, să vezi c-o pierdut avionul! Fiori reci de îngrijorare iritată încep să-mi dea tarcoale: dacă o făcut una ca asta… vai şi-amar (neuronii încep să se lovească unii de alţii, haotic, sinapsele o iau la vale) … pfoai ce-i fac … iooi ce-i fac … Chiar asa: ce-i fac? Şi-n timp ce tocmai nu ştiu pe care pantă să-mi dau drumul (spaimă c-o păţit oarice, furie c-o făcut aşa o nefăcută) numa’ ce-mi apare, ca o rază mare, însăsi multaşteptata! Întreagă, nevătămată, puţin palidă, da’ zâmbitoare!
Ooooocheeeei! Ce ziceam? Apocalipsa? Care apocalipsa? Ia mai lasaţi-mă cu prostiile astea!
Gabriela
27 decembrie 2012 at 22:25
:)) Deci ti-a venit fetita acasa. Asta da bucurie. Astea da sarbatori in familie. Banuiesc ca si blanosii sunt fericiti. De taticul, ce sa mai vorbim? Sa fiti fericiti si sa va bucurati de ele! Mi-a placut cum ai descris aeroportul. Ia sa dau si eu o fuga la mine, pe aeroportul din Frankfurt sa vad ce mai e nou. Ca avioane sunt destule. La fiecare 3 minute aterizeaza ori decoleaza un avion. Si acolo, pe aeroport, sunt milioane de destine anual care se intersecteaza.
Iar despre Apocalipsa nu mai comentez, ca eu nu-mi omor vremea cu prostii din astea, ca sa te citez.
blueroses
27 decembrie 2012 at 22:29
Sarbatori fericite la (Ba)Laure si balauri si blanosi pufosi 🙂
balaurdegradina
27 decembrie 2012 at 22:38
Gabriela, da, am avut un Craciun tihnit intr-o formula aproape completa, si-a fost tare bine!
Care stare de bine ti-o doresc si tie!
Simona
27 decembrie 2012 at 22:40
Sa inteleg ca abia de acum incep sarbatorile 🙂
balaurdegradina
27 decembrie 2012 at 22:42
Blue, toata gashca de balauri, mari si mici, mai blanosi sau nu, multumim de urari 😀 Sarbatori fericite sa ai si tu!
balaurdegradina
27 decembrie 2012 at 22:43
Simona, pana acuma a fost doar incalzirea 😀
Vasile Dumitru
27 decembrie 2012 at 22:53
🙂
e antiteza la „singur acasa”?
probabil am mai spus, probabil e usoor nepoliticos dar intentia e de gluma! no, amu poa` sa-nceapa jurasic parc! 🙂 necazul e ca numai blanosii aia mici au supravietuit apocalipsei de atunci!
sunt curios ce va fi „dupa”! 🙂
Sarbatori fericite!
silavaracald
28 decembrie 2012 at 13:01
Cam asa gandeam si eu cand imi intarziau puii pe la discoteci si cluburi. Mamaaa, ce-i mai besteleam in gand, si ce ma bucuram cand i-auzeam intrand in casa, lasand pentru a doua zi ora de dirigentie. De care uitam mai mereu… 🙂
balaurdegradina
28 decembrie 2012 at 13:21
VasileD, nici vorba de antiteza! Este o o noua teza, care in sistem de antefreza (cuplat chiar cu niscai citochineza) produce un efect de teratrogeneza. Simplu ca bunaZiua!
balaurdegradina
28 decembrie 2012 at 13:22
SLVC, cine stie intelege 😀 Partea proasta e ca mi-am cam iesit din mana…
Vasile Dumitru
28 decembrie 2012 at 21:03
un raspuns direct in freza! 🙂
simt ca ma ia anamneza
si spun, fara paranteza,
preferam… o pionieza! :))
balaurdegradina
28 decembrie 2012 at 22:04
suedeza?
Vasile Dumitru
29 decembrie 2012 at 19:04
🙂 cugireza in regim… treaz!