postapocalipsa

În 21.12.2012, după ce soarele s-a incăpăţânat să răsară, plasticul a continuat să fie plastic, curentul să curenteze, netul să fie net şi feizbucul să socializeze (numa’ telecomanda mea n-o mai apărut veci), după ce a trecut şi ora 12,12 şi mi-am plătit şi ultimul impozit, nu mi-a mai rămas decât un singur hop în calea fericirii: s-o văd aterizată pe de-a-ntregu’ şi cu totul şi cu totul nevătămată pe balaurishca a’ mică. C-aşa-i place ei, să toace nervi de balauroaică-mamă fix de apocalipsă!

Pe cale de consecinţă, dupa o şoferească luptă lungă şi îndârjită, de traversare a oraşului la ceas de maximă vojgăială, mă aflu, alături de mulţi alţii în holul aeroportului, aşteptând. Cum sindicaliştii francezi au găsit ei de bontón să pună de-o grevuţă, nici măcar nu mai importă pentru care anume motiv, că ştiu destule, mai ales de sărbători şi în preajma marilor vacanţe, sosirea cursei de Bauvais se cam încalecă cu sosirea cursei de Munich şi o cam dă încurcată şi pe după cursa de Luton… Mulţimea celor care aşteaptă (părinti, copii, iubiţi, iubite, amici, bunici si alţi aparţinători) freamătă la fiecare deschidere a uşii de la „arrivals”, mereu alţi si alţi călători apar în cadru căutând din priviri feţe cunoscute, suspansul se prelungeşte, iar atmosfera e tot mai încărcată de nerăbdare.

Proaspetii aterizaţi nu-s foarte diferiţi între ei. Puţini francezi cu trăsături africane, niscai englezi si nemţi mai asiatici, în rest români sadea, trăiţi, şcolarizati, munciţi prin cele zări europene. Vârsta face diferenţa între reacţiile sosiţilor. Cei mai neinhibaţi şi mai adevăraţi sunt copiii. Interdicţiile semnalizate prin tot felul de marcaje nu par să funcţioneze pentru ei, aleargă către cei dragi, râd cu gura, cu ochii, cu lacrimile. Tinerii mimeaza detaşarea, sunt emancipaţi, au vazut depărtarile şi n-au timp de efuziuni sentimentale, au tinuta accesorizată obligatoriu cu -măcar- o geantă cu laptop. Şi-un smartphone ţinut neglijent (dar strâns) în mână. Vârsta mijlocie excelează prin numărul de bagaje de mari si foarte mari dimensiuni si etaleaza cele mai obosite si mai tracasate fizionomii. Seniorii par mai degrabă miraţi de ceea ce tocmai li s-a întâmplat şi încă foarte mobilizaţi pentru a ajunge chiar acasă, în penele lor.

Se lasă cu îmbrăţişări grăbite, îmbraţişări încleştate, strângeri de mâna şi zâmbete formale…De undeva dintre precedentele asteptări se insinuează o amintire vie: cândva, în vară, în mulţimea celor care îşi aşteptau sosiţii, se particularizase un personaj, hai să-l numim exotic, un respectabil domn între 50 si 70 de ani, cam pe la un metru jumate (incluzând şi tocurile înălţate ale pantofilor de lac şi  pălăria neagra, cu boruri largi ) cu aer de obergheneral, ce se fâţăia  nerăbdător şi indiferent la privirile amuzate pe care le stârnea.  De dupa uşa care separă sălile aeroportului şi-a făcut apariţia un tânăr înalt, bine legat, cu frizură în stil gogosar, nădragi mulaţi, tricou mulat, frumuşel, superficial şi necopt. Din doi paşi a ajuns lânga micul domn şi aproape i s-a aruncat in braţe. Cei doi s-au contopit într-o îmbrăţişare foarte ciudată… băiatul acela cât un perete plângând zguduit, prăvălit peste omuleţul firav, devenit cumva foarte înalt în micimea lui, temelie, reazem şi forţă ocrotitoare. Imaginea lor, contopiţi în durere şi complet izolati în toată mulţimea aceea, m-a urmărit multă vreme.

Şi cum ziceam, aştept balaurishca a’ mică. Să tot fie vreo trei luni de când n-am mai apucat să pun mâna pe ea. Uşa aia blestemată, prin care nu se vede mai nimica, se tot deschide si se închide, apar alte si alte siluete şi figuri, nici una care să-mi spună ceva. Încep să mă ambalez. Nu prea pare să mai fie animaţie dincolo, la bagaje… Măăăi, să vezi c-o pierdut avionul!  Fiori reci de îngrijorare iritată încep să-mi dea tarcoale: dacă o făcut una ca asta… vai şi-amar  (neuronii încep să se lovească unii de alţii, haotic, sinapsele o iau la vale) … pfoai ce-i fac … iooi ce-i fac … Chiar asa: ce-i fac? Şi-n timp ce tocmai nu ştiu pe care pantă să-mi dau drumul (spaimă c-o păţit oarice, furie c-o făcut aşa o nefăcută) numa’ ce-mi apare, ca o rază mare, însăsi multaşteptata! Întreagă, nevătămată, puţin palidă, da’ zâmbitoare!

Ooooocheeeei! Ce ziceam? Apocalipsa? Care apocalipsa? Ia mai lasaţi-mă cu prostiile astea!