lumini in noapte

Iesind eu cu yinu si yangu frumos aliniate  de la cursul de tai chi (stiu, numa’ asta-mi mai lipsea,in rest le-am incercat pe toate)  ma urc zorita-n brotacu’ furibund s-o luam catre casa, ca la ora asta frumusel inaintata catre noapte, ne-ar cam fi si noua vremea sa ne retragem. Ma uit in fata,in spate, in stanga si-n dreapta, strada-i pustie, nu se vede nici un participant la trafic in miscare, nici un chipiu alb in zare, asa ca-ntoarcem abras pe linie dubla continua, obraznic si rebel, sa ne simtim si noi macar un pic rai si periculosi. Dupa doar cateva sute de metri intram in zona centrala, asa ca lasam talentele si ne aliniem cuminti in coloana. De-aici urmeaza o cascada de semafoare, pana acasa o sa ne tot oprim si-o sa tot pornim, anonim si anodin inscrisi in traficul neasteptat de viu al acestei ore (in jur de 10).

In fata noastra o masina fandosita face talente pe doua benzi, incalecand aleator linia care le separa. Grozav ce ma pot enerva fazele astea, parca ar revendica tot drumul ca proprietate personala, parca noi, astialalti, nici n-am conta! Asa ca ma stradui sa nu fac multi pureci in spatele sau, la proximul verde vanez un unghi favorabil,imi adun brotacul pe langa mine si ne strecuram agili pe langa,in speranta ca scapam  de-asa companioni de drum. Aiurea! Fandosita, cu sofer cu tot, se lipeste de spatele nostru ca marca de scrisoare si-n semn de suprema sfidare (ba a ma-tii)  ne mai si infinge farurile cu faza lunga in toate oglinzile. Asa, sa ne mai clatim si noi ochii cu ceva frumos.

Dupa 50 de metri prindem rosu. Oprim si asteptam. Farurile alea sfredelesc ochii si-ncep sa radiografieze creierii. Mari si mici. Se face verde. Pornim. Dupa 100 demetri prindem rosu. Din ochi tasnesc lacrimi, din creieri fum. Se face verde. Pornim. Inca 100 de metri. Din nou rosu. Stopul asta e al naibii delung. Ochii mei au ajuns in iad, iar creierii  sunt la faza de scrum dureros. Si pana acasa am toate sansele sa mai prind macar trei opriri dintr-astea… Sincera sa fiu nici macar nu-mi dau seama cand am hotarat sa trec la fapte,  pur si simplu ma pomenesc dandu-ma jos din masina. Faptul ca m-am trezit asa, in toiul actiunii, parca ma intarata si mai tare,  deci trantesc portiera ceva mai apasat, pentru efect scenic. In cei cativa pasi facuti pana la impricinatii din spatele meu are  loc Dedublarea (ca eu sunt din zodia gemenilor, iara noi astia  avem obiceiul de a ne cam bifurca atunci cand ne loveste bazdacul). In cazul de fata avem de-a face cu o Balaura maare, inaintand inexorabil prin intuneric precum un tanc in misiune de noapte, si-o Balaura-observator soptindu-i celeilate la ureche: calmeaza-te, vorbeste-i politicos mocofanului macar la inceput, daca se lasa cu bataie macar sa nu zica ca n-ai fost o duamna,la spital nu uita sa ceri, cu voce stinsa, daune maxime…

Prin geamul ud, reflectand lumina unui felinar cam chior, nu se vede nimic. M-aplec si ciocanesc delicat. Cu un sunet electric,aproape muzical, geamul se lasa lent in jos. Raman derutata: pare sa fie o masina fara sofer! Cand ochii mei (bietii mei ochi!) se obisnuiesc cu intunericul din interior simt cum ma napadeste o mila infinita. Si o jena pe masura. Lipita de scaun o juna miniona se uita la mine mortificata. N-are curaj nici macar sa respire. Are niste ochelari destul de mari, dar mult mai mari decat ochelarii ii sunt ochii. Parc-a uitat sa respire. Si e mica-mica-mica. Oare ce crede ca vreau sa-i fac?

Furia mea se duce naibii, e clar ca in relatia lor masina e cea care conduce … si de unde trasesem aer in piept pentru o confruntare (de idei) cu vreun cocalar impertinent, m-aud susurand matern:

– Vezi ca ai uitat luminile pe faza lunga!

Ca fata era speriata rau de bestia cea mare si rea care se-apropiase amenintator,adica eu,  se vede si dupa modul in care reactioneaza: cu un zvacnet nervos, insotit de-o cascada de iooi-iooi-ioi-scuze-n-amvrut-ioi-ioi-ioi-uri precipitate se-arunca peste bordul masinii si ia la rand tot ce e buton,maneta si alte asemenea.

La fel de brusc cum am atacat biata copila,ma repliez, insfac brotacul si-o pornim, victoriosi fara glorie, catre casa  . In spatele nostru (aproape pana acasa, ce fain, suntem vecini de mahala!), precum un catelus obidit, masina fandosita cu soferita speriata.

Sunt curioasa daca macar acasa si-a dat seama ca stinsese farurile de tot.

 

ta ta taaaaa

Ia uite ce frumuseti am eu aici!

Niste foaarte tinere si dezinvolte muscate!

Da, recunosc, n-am mai invins cu mine, cu nevoia nebuna de a ma juca un pic cu niste seminte,de a ma murdari macar pana la cot cu pamant… Si cum era impardonabil de prematur sa-ncep sa coc rasaduri de legume, mi-am zis ca macar niste floricele sa pornesc pentru jardinierele de pe terasa.

Si cu niste ceapa, ca intotdeauna e nevoie de niste ceapa pe langa casa omului !

Pana weekendu’ viitor am timp sa ma gandesc cu ce continui.