conversație

De cu dimineață, înspre birou, fac o haltă scurtă la zupermagazinul din drum, să mai iau câte ceva de-ale imprimantelor și ale gurii. Incă nu-i inghesuială mare, locuri de parcare așa si așa, adică nu prea, cu excepția celor cu cărucioare desenate. Așa că mă înghesui și eu pe-o zebră, la capăt de rând, închid cu grija brotacul să nu stârnesc o avalansă de praf oarecum întărit pe caroseria sa plină de atitudine, și-o iau în pas zglobiu (la naiba, nu se mai incălzește odată!) către intrare.

Nu pot să nu bag de seamă cum un bemeveu argintiu, foaarte curat (recunosc, detaliul ăsta mă cam zgândăre de fiecare dată), oprește maiestuos și gospodărește fix pe zona rezervată persoanelor cu handicap. Ok, recunosc că și șoferul frustrat din mine consideră ca magazinul ăsta a cam exagerat, sunt cel putin 20 locuri de parcare cu carucioare desenate pe ele, altele nustiucâte pentru mame cu copii, noi astialaltii fiind mereu în pragul canibalizării pt orice petec de parcare. Poate că dacă ar fi ceva mai putine lumea le-ar lua mai in serios, sau macar daca vreunul dintre angajatii firmei ar urmari respectarea regulilor …. dar cum nu e cazul , mai tot timpul sunt ocupate de cei care prefera sa îngroase obrazul decat sa verse sange pentru un colt de lasat masina.

Doar că locul ăsta proaspăt ocupat de bemeveulcelargintiușicurat e fix la cătiva pasi de ușă, acolo unde mi s-ar parea vital să întelegi si să respecti nevoia de a-l lăsa la indemana cuiva pentru care conteaza, pentru care orice metru parcurs inseamna o lupta. Ei, si cine descalecă din bemeveu?  Nu, nu un om in nevoie, nu un cocălar cu freză gogosar, nu o pitziblondă cu pomponele… pogoară printre noi  un domn inalt și grizonaNt, foarte zen și părând posesorul unei bune păreri despre ea lume si viată, despre el insusi și, normal, despre bemeveul său.

Trec prin zonă promițându-mi că o să fiu cuminte – o să fiu cuminte, n-o să comentez nimic, nu trebuie să educ eu chiar pe toată lumea, poate ca omul ăsta o fi avand si el vreo dizabilitate interna, poate găndeste mai lent, poate o să-l chinuie constiința ca …

– E pentru cei cu handicap – imi aud  vocea (normal, ca de obicei, m-am trezit vorbind!).

Domnul se uită mirat la mine, precum un ghepard aristocrat la o muscă cheaună.

– Si?

– Si nimic, mă aud din nou, doar vă spuneam că locul pe care tocmai l-ați ocupat e pentru handicapati.

– Lucrați cumva (privire teatral-rotitoare prin parcare) aici…îîîîî … la magazin?

– Nu.

– Sunteti responsabilă cu ordinea pe aici?

– Nu. Doar fac conversație.

– Pai dacă nu sunteti plătita ar fi mai bine să nu …

Tonul e tot mai apăsat și mai iritat, adică hai ma leși?…du-te și mai băzaie și pe la alte mese că eu am o treabă…

Simt cum nara stangă incepe sa fumege și beligeranța îmi dă tărcoale, da’ o să fiu cuminte – o să fiu cuminte…

– Ei, că doar nu doare chiar așa tare faptul că v-am spus că…?

– Păi cam da. Deci mai bine nu.

Cred că, la un loc, batem lejer centenarul, asa că nu pot să nu mă mir de felul in care discutia o ia hia pe panta înfruntarii șoferesti.

– Multstimate domn, dacă v-aș fi spus că (mă uit la el, intre timp s-a mai apropiat și e mai inalt ca mine cu 1,5 capete, ce naiba să-i fi spus că?) aveti picioare lungi…v-ați fi supărat?

Văd cum îl bântuie mai întâi o mirare mare, apoi un zâmbet mic, da’ se tine tare, joacă dur, cine râde primul pierde, așa că-mi răspunde, da’ nu fără chiar o undă jucaușă de cochetărie:

– Nu, pentru că știu ca le am lungi!

– Ei, vedeti cum e să faci conversație ?! Eu doar vă spuneam că locul pe care ați parcat este pentru handicapati!

Ne-am despartit în termeni glaciali, ca să nu zic chiar glaciari, urându-ne reciproc … s-avem parte de o zi minunată!

Sper sincer să nu fi concluzionat eronat cum că aș fi atentat la pudoarea sa.

PeSeu

Credeați că ati scăpat? Credeati că gata, am fugit in lume?

He he, ce v-am păcălit!