Arhive pe categorii: blanosii
strategii de iarna
De la o vreme incoace umbla vorbe cum ca persoane rau intentionate dau tarcoale.
Asa ca o patrulare vigilenta se impune cu necesitate.
La granita de sud ciobanii șvițerieni ne trateaza cu eternul non-combat.
Hm.Iritant. Dar in grafic.
Din punctul de observatie dinspre vest observam, cu maxima demnitate, dealurile inspre est.
Se profileaza albe. Deci tot iarna.
Pe cale de consecinta se executa o regrupare cu intrare in asteptare. Bineinteles in zona cu sanse maxime de a fi vazuti.
Se executa o asteptare stoica.
In sfarsit! Cineva a zis „no haidati”.
Ne indreptam ferm si fara echivoc spre SertarulSuprem. Intreaga noastra atitudine ilustreaza asteptarile noastre.
Am fost vigilenti, am fost incoruptibili, am ascultat ordinul de regrupare organizata. Deci meritam!
Oo da, in sfarsit, BorcanulPrimordial s-a aratat!
Peste o ora o luam de la capat.
multumesc, bisi. drum bun!
A fost putin iritat. Caci nu i-au placut niciodata doctorii. Si mai ales injectiile.
A sforait usor in timp ce-i povesteam la ureche cum a fost el cel mai grozav alergator din Cutzodrom, cum toti amicii lui de plimbare se-nghionteau cand aparea el si-si spuneau „vine Bisi, ia uitati va la el ce tinuta are!”… si cum o sa zvacneasca iara ca un arc catre cele zari si-o sa-i duduie pamantul sub labe, sub toate labele lui puternice, si-o sa-i falfaie urechile-n vant …
Si cam asta a fost tot.
Cand m-am uitat la el plecase deja.
Stiu sigur ca acuma alearga neobosit.
fragment de iarna
Da, a venit si pe la noi. Blonzii s-au cutremurat de placere si-au intrat in trepidatii de cu dimineata.
La amiaza erau deja cheauni de dorinta evadarii.
Pana la urma am cedat psihic si -sub pretextul curatarii drumului- am deschis larg poarta.
Restul a fost poveste.
Ce s-o mai lungesc? … Si tot asa de noua ori!
beauty weekend
Până la urmă am cedat psihic!
Orice tentativă de periere se transforma, inevitabil, în scandal, rebeliune, înjurături oribile, numaivorbesccutinetoatăviaţa, teurăscteurăsteurăsc. Ciupi (ca de obicei) a fost dătătoarea de ton. Foarte rapid a ajuns la concluzia că ea nu, că o oboseste, o irită, ii provoacă riduri. Bobo, care se uită la mume-sa ca la guru, a zis şi el pas. Nu că l-ar deranja în mod special să fie luat la smotocit, da’ dacă madam maman este neplăcut impresionată înseamnă că precis un pericol malefic pândeşte ascuns in peria aia. Treptat şedintele de cosmetizare s-au transformat în gale de wrestling, în care eu intram cu avantajul gabaritului, iar ei contracarau cu agilitate, nervi odihniti si tehnici de lupta ninja. În mod laş, chiar dacă n-am abandonat definitiv lupta cu efectele năpârlirii, am redus-o până la nivelul inefincienţei desavărşite.
Efectele delăsării n-au întarziat să apară: flocaraia blondă a invadat casa, luând cu asalt mobila, aşternuturile, podelele, pereţii, hainele, aerul… Nici o metodă de lupta nu s-a dovedit cu adevărat eficientă: aspiratorul, mopul, mătura, peria, buretele au înregistrat doar vremelnice şi nesemnificative victorii, sfârşind prin a se declara învinse de infinita capacitatede a veveriţoilor blonzi de a fabrica şi împraştia floace blonde. Fără număr, fără număr, fără număr.
Momentul atingerii masei critice a fost sâmbăta tocmai trecută. Pur si simplu am simtit că nu mai suport, că nu mai vreau si că trebuie neapărat să fac ceva. Altceva decât făcusem până la momentul respectiv. Aşa că am pus mâna pe telefon si-am antamat două beauty sessions la centrul stylish dog (adică doua tunsori la frizeria de câini de la colţul celeilate străzi)
Prima victimă a fost Bobo. Să n-apuce mă-sa să-i bage prostii in cap. A intrat sărăcuţul foarte vioi si plin de bunăvoinţa în sala de tortură,că mă cam si luase cu jena de ceea ce urma să i se întâmple. A fost putin contariat la început, dupa care s-a enervat, după care a uitat de bunele maniere, după care s-a cam resemnat, ca eram două care făceam echipa impotriva lui . Aşa că în mai puţin de o oră din leul minatural, cu plastron si robă si gaci de înaltă clasă, a ramas un cuţu dodoloţ şi cam in pielea goală. De ruşine aproape că nici nu mai ştia să umble. Şi ca să fie umilinţa desavârşită nici chiar madama mume-sa nu l-a recunoscut când ne-am întors acasă.
Dar a fost răzbunat, mititelul! Două ore ne-am luptat cu bestia blondă numita Ciupi! Fiară dezlănţuită, pudică mimoză, amalasundă epică, maestră bene gesserit în arta vocii! Maşina de tuns cea infamă a fost rapid repudiată, ca ceva demn de dezgust şi în nici un caz acceptabil, aşa că şedinţa de wellnes a continuat în formă frustă de luptă corp la corp cu Foarfeca. N-a fost nimic cavaleresc în toată povestea ce-a urmat, a fost doar o suită inepuizabilă de mârâieli apocaliptice, din acelea izvorâte direct din ficaţi, cu incredibil de expresive boţiri de facies, cu dezveliri de dinţi, măsele, amigdale şi alte cele, semileşinuri strategice, urmate de arcuiri şi opintiri de pumă cu veleităţi de taur furibund. Desi cochetam la un moment dat cu abandonul, că prea era grea viaţa, până la urmaă am invins, iar Ciupi a trebuit să-şi lepede straiele cele împărăteşti, uzatele-i straie împărăteşti, si să se multumeasca cu o şalopetă săracuţă şi cam cu ciupituri (c-aşa a ieşit modelul din foarfecă), dar nou-nouţă.
Dar câta umilinţă! O, zei, câta umilinţă!
Nu pot descrie starea de frustrare si jale si sfârşeală, ce mai…depresie colectivă, ce-a bulversat aripa blondă a haitei noastre. N-au vrut sa mănânce nimic, ne-au zis să ne bagam recompensele unde vrem noi, că lor nu le mai trebuie nimic de la nişte mârlani lipsiţi de bune maniere (doar apă, multa apă), si-au retras ambasada şi-au dispărut în grădina dupa diverse tufe, că de cât de iritaţi erau nimic nu le mai plăcea, totul ii enerva!
Eu cred că m-aş fi simtit vinovată o vreme, da’ la câta oboseală am acumulat dupa atâtea lupte, am adormit ca o lemne, preţ de vreo doua ore, fix in pozitia in care mă aşternusem pe canapea să mă uit la televizor.
Pe urma n-am avut vorbitor doua zile.
Bobo s-ar fi lasat un pic, da’ cutra de mă-sa NU!
Azi am avut primele semne de iertare
Dacă nu mă mai ţin de chestii slabe la finele săptămânii poate că o să ma lase chiar sa dorm cu ei!
din nou despre bismarck
Niciodata n-a fost fan beauty sessions. Chiar şi în zilele lui de glorie toate toaletarile s-au lasat cu comentarii neplăcute, înjuraturi strecurate, mici apucări de mâna, dorinţa ferm exprimată de-a ucide în chinuri aparatura de înfrumuseţare.De când a devenit semibiped a devenit si mai urâcios.Aşa că l-am iertat de trimări, tunsori, perieri şi alte alea, că aveam în program ritualuri noi, cu scutece mici, scutece mari, brâuri, pungi, harnasamente.
Dar pleata a continuat să-i crească. Frumoasa lui blana sârmoasa cu reflexe mistreţii s-a transformat mai întâi într-o încâlcitură sură, apoi într-o aglomerare de câlti pâsloşi, cu tendinţe de compactare. Aşa că am trecut la tunderi de gherila:azi două smocuri de pe spate, mâine de pe coadă, poimâine de pe o ureche, răspoimâine de pe cealaltă… Lookul lui varia extravagant si asimetric, unii ne mai întrebau ce vrem să-i spunem lumii în felul acesta, noi răspundeam plictisiţi că încercam să lansăm noi trenduri, fiecare întelegea ce voia, dar pe ansamblu era bine. Deşi nu voia să recunoască explicit îi cam convenea şi m’nealui.
Tot binele a ţinut până cam acu’ un an. Fără ochelari pe nas şi în viteză mare, să n-apuce să prindă prea repede de veste cu ce mă ocup eu, am incercat să-i tai, inclusă intr-un câlţ mai mare de pe burtă si-o ţâţâ. A fost un mare domn: a urlat doar foarte tare si m-a prins cu colţii de mână. Fără să strânga. Şi azi mai am senzatia de strepezeală pe creier când îmi amintesc de momentul in care am realizat de ce s-a înţepenit foarfeca. (Profit şi de această ocazie pentru a-mi exprima nedumerirea asupra utilităţii dotării masculilor din clasa mamiferelor cu astfel de anexe, complet inutile puilor vii născuţi şi alaptati de către mamele lor!)
Bineînţeles că nu s-a mai pus problema de tuns. Simpla vedere a foarfecii îi provoca reacţii absolut adverse şi complet nepoliticoase. Si tânăra studentă care-i mai tragea câte-o tunsoare profesionistă pe vremuri a terminat facultatea si-a plecat spre cele zări, să tundă câinii europenilor pe bani multi, si la saloanele de înfumuseţare canină n-aveam ce căuta cu amărâtul nevricos şi tras in pempărşi. Geaba duşuleam la el într-o veselie: Bismarckul meu arăta tot mai zdrenţăros, răpănos, mofluz şi atacat de molii.
Salvarea a venit, nesperat, de la acelasi doctor care l-a si operat cu ani urmă. Cu ocazia vaccinării veveriţoilor blonzi, am inceput să mă tângui despre starea de decrepitudine vizuală (şi până la urmă nu numai) a amărâtului fost sârmos. Omul face chirurgie, am vazut la el în cabinet căţei adunaţi mai degrabă adunaţi cu făraşul pe care i-a făcut bine, nu de freze si toaletări se ocupa, şi cu toate astea mi-a zis simplu:
– Aduceti-l aicea, să văd ce-i pot face.
N-am aşteptat să-mi facă invitaţie specială, în ziua si la ora stabilită m-am prezentat cu una bucată câine nervos şi iritat (ştie cineva un câine care să intre în cabinetul veterinar dând voios din coadă ?), echipată în ţinută de scandal şi mobilizată fizico-psihic pentru o luptă lungă şi intensă cu câlţii, pâsla, nervii şi colţii veteranului hârjit în rele. Am fost trimisă pentru o oră la plimbare. Nici macar n-am protestat prea tare, am tulit-o în chip laş şi fără scrupule. M-am întors aşteptându-ma la o întâmpinare iritată, cu reclamaţii despre starea de nesupunere civică a împricinatului.
Doctorul povestea râzând ceva cu asistenta. Bismarckul meu nu se arăta la prima vedere.
– L-o fi drogat un pic, să-l poată lucra, mi-am zis paşind cu emotie in cabinet. La picioarele mele se înghesuia un puiandru zorit s-o taie inspre libertate.
– Unde te grăbeşti, musiu? – am apucat să-ntreb jucăuş în timp ce mă aplecam să-l mângâi puţin, că nu mă pot răbda să nu initiez un pic de conversaţie cu orice potaie sau mâţă pe lâgă care trec. Şi aplecată am rămas! „Puiandrul” era Bisi al meu! Lăsat in fundul gol, fără scutec, (îl bănuiesc pe don’ doctor de solidaritate pentru o scurta secveţă de demnitate masculină), ras, tuns, frezat, fercheş şi mult mai tânăr şi mai vivace decât la sosire, se-nghsuia ca-n zilele lui bune s-o taie către casă.
O clipa, doar o clipa, am avut senzatia ca nimic rău nu i s-a întâmplat, că-i iar zurliul care se lua in colţi cu toţi câinii mai mari decât el, alergatorul autist rozător de pantofi scumpi, tandrul poltron pezevenchi…
Balaura si gradina sa mai mult sau mai putin fermecata 
