RSS

întâi o boare

Așa, încet, parcă pentru a nu starni panică, lucrurile se schimbă. Discret.

Aerul consistența,

cerul nuanțele,

pădurea foșnetele si mirosurile.

Până la urmă semnele devin atat de evidente 

încât concluzia se impune de la sine: toamna ne da târcoale, oameni buni!

 
9 comentarii

Scris de pe 10 Septembrie 2017 în de viata

 

Etichete:

septembrie

Mmmm…si e abia începutul!

 
6 comentarii

Scris de pe 2 Septembrie 2017 în de gradina

 

Etichete: ,

epic

Si m-am rusinat. Eu n-am fost in stare niciodata sa arat atata dragoste unei masini. Nici chiar Brotacului.

 
5 comentarii

Scris de pe 11 August 2017 în de viata

 

Etichete: , ,

august

Dupa ploaie.
Aproape incredibil de bine.

 
4 comentarii

Scris de pe 7 August 2017 în de viata

 

Etichete: , ,

dată ulterioară. trei doamne și-un brotac se întorc

Cum vă spuneam:

La dus: brotac ferches, badog de bere, răcnete ale stiintei si tehnicii, GoogleMaps, Cugir, echipaj politie, Transalpina.

Acolo: verde-verde-verde, nori-soare, papa bune-bune(+2 kile), drumetii, qi gong si alte chestii intelectuale.

La intoarcere

Plecat de la munte cu mult mai putin entuziasm decat la venire. Si cum Sebesul și Cugirul le știam deja temeinic, am hotarat ad-hoc să incercam și-un Sibiu, ca prea da toata lumea buna ochii peste cap cand povestește cât îi de fain. Așa ca am dibuit (prin metode clasice, de viu grai local, fără sustinerea ultimelor răcnete tehnico-știintifice) un drum discret de munte (Jina-MiercureaSibiului-Săliște-Cristian-Sibiu) care ne-a luat in primire cu multa amabilitate și ne-o urcat, și ne-o cotit și ne-o coborat prin niște peisaje dintr-alea de lacrimat sufletu-n tine de frumos ce era, doar noi in brotacul furibund frumos torcator și fără badog rrrâârrâitor.

Si numa’ ce ne-am vazut intrând in Sibiu!

Aici lucrurile s-au complicat putin, intrucât ne-am confruntat cu mai multe intersectii, multe optiuni și tare multe directii. Pe care am cam simtit nevoia să le verificam temeinic, că eram deja pătite. Dupa cateva bucle și volute de itinerar urban am nimerit zona centrală, ba ne-am mai impiedicat și de un loc de parcare cochet, la intrarea pe-o străduta frumușica, marcat cuviincios, fără semne cu interdictii și (shokant!) fără tarife. Ne astepta pe noi, blând și bun, sa-i lăsăm putin brotacul pentru odihnă și schimb de impresii. Așa ca ne-am pornit, per pedes apostolorum, pline de entuziasm turistic, spre centrul civic. Pentru orientare am continuat cu metodele oldies but goldies, din alea cu „fiţi amabil”, că pe-acolo oamenii chiar sunt amabili, și-am tot inaintat (când inainte, când la stanga și când la dreapta), ba am mai și urcat niste scări și-am mai trecut pe sub niște arcade.

Deci tin sa vă anunt că centrul Sibiului arată bine, cu aerul său medieval, sobru și oarecum boem, ne-a plăcut mult, înghetata a fost bună, au și ei magazine cu preturi mari și vânzătoare snoabe, ne-am mai și pierdut putin unele de altele, pentru intensitatea trăirilor, apoi ne-am regrupat, intr-un mod haotic-ordonat-predictibil. După care ne-am zis că gata, mai vizitam și altădată, acuma hai sa ne vedem de drum.

Ușor de zis si mai greu de facut, că n-a trecut mult timp pană cand am realizat, colectiv, că habar n-aveam unde mama henghii lăsaserăm brotacu’. Am chicotit noi o vreme, luând-o cand pe-o stradă cand pe alta, da’ pana la urma ne-o cam inghetat râsu-n gat, că brotacu’ chiar nu era de găsit. Ei, și precum in Anglia am inceput brusc să vorbesc englezeste (monolingvistă abrașă fiind) in insăsi momentul in care am realizat că habar n-aveam incotro ne duce trenul acela care tocmai părăsea Londra, tot astfel, la Sibiu am avut revelatia activării memoriei mele paralele (cam cu toate cele) care mi-a proiectat in urechi  exclamatia scăpata la pogorârea in parcare „fetelor, fix in fata sexshopului ne-am găsit și noi hogeac!” Uraa, lucrurile se simplificau: găseam sexshopu’ – găseam și brotacu’!

Dar cine crede ca in Ardeal e ușor sa abordezi lumea in amiaza-mare cu intrebări despre chestii care incep cu sex se inșeala!

Deci ca să urgentăm reintregirea echipei ne-am bifurcat (mai complet zis ne-am trifurcat), fiecare cu o abordare personificată. Pe strădutele acelea nu foarte aglomerate eu am atacat o doamnă de varstă mijlocie, un tanăr pensionar și un cuplu de adolescenti, care au reactionat, pe rând si la momente diferite, standard ardelenește: ochi rotunjiti a mirare, o discreta inroșire a tenului, urmată rapid de un „ioi,nuuuu stiuuu”, că m-a și luat cu jenă că am putut intreba una ca asta. Doamna P, fiind ea femeie sobră și nevorbitoare de prostii cu necunoscutii, a-ntins pasul, și-a proptit cu deznădajduită sperantă ochelarii pe nas și-a scrutat depărtările, luând la picior cand o strada când alta, intr-un efort de orientare pe cont propriu. Tot fără succes. Doamna M, ei, doamna M ne-a salvat! Mai intai am auzit, de dupa un colt, hăhăielile domnului care-o insotea, apoi vocile lor, el intrebând și râzând, și plângându-se ca n-o sa-l creada nimeni cand o sa povesteasca; ea explicându-i cu foarte multa răbdare ca da, asta e singurul reper pe care-l avem. Dupa nici 50 de metri l-am auzit intreband insinuant:

– Uite sex-shopu! No, care-i masina?  (Să fi crezut pezevenchiul c-a dat de-o bandă de perverse de varsta a 2-a in expeditie de racolare a barbatilor neinsotiti?)

– Uite, uite, pejeul roșu / uite botacu’ / gata, suntem salvate! – am răcnit noi, foarte dramatic, ca să vadă omu’ ca nu incercaserăm sa profităm de inocenta lui cu povesti despre masini parcate aiurea.

Reintâlnirea a fost ca-n filmele de dragoste, cu scene in relanti, el rotunjor și cliplind din faruri a mirare, noi șturlubatice, emotionate și fericite ca avem cu ce ne duce acasa. Bineinteles pe fundal profilându-se enigmatic sex shopu’. Care -la naiba- nici măcar nu era deschis!

 

Restul drumului catre casă a fost fără peripetii.

Poate doar intâlnirea cu cei doi politisti…hai ca v-o mai zic si pe asta, dupa care vă las in pace incă o vreme.

Stăteau pe marginea drumului și se uitau undeva, in zare. Eu -jur!- l-am vazut pe unu’ ca-mi făcea semn sa trag pe dreapta. N-am martori in sensul acesta, intrucât coechipiera fată-dreapta avea alte treburi la momentul acela, iar cea din spate se uita in altă directie (clasic, nu?).  Zâmbind amabil și pronuntând printre buzele strânse câteva incantantii soferesti pentru vremi de restriste (mmm, parcă fuseseră ceva restrictii de viteză in arealul respectiv, iar eu, din câte imi aminteam, s-ar fi putut sa le fi depăsit intrucâtva, da’ nu cu mult, cu putin, că nu e nimeni perfect, doar soferii fără de păcat să dea cu piatra!) am tras frumușel pe dreapta, undeva in spatele lor, am oprit motorul si-am asteptat cuminte cu mâinile pe volan.

Cu cel mai cuceritor zâmbet tâmp pe care-l aveam în  portofoliul meu de șoferă.

Ei nimic. Doi politiști cu cașchetă albă, in soarele amiezii, scrutând zările. Noi, cuminti in mașina, admirându-i.

Intr-un tarziu cel din stanga a intors capul. A constatat mirat că suntem acolo.

Am continuat să-i zambim galeș (eu cu mainile pe volan). Intr-o vreme a intors capul si cel din dreapta.

Deci doi politiști se uitau peste umăr, mirati, la noi.

Noi, incremenite, ne uitam la ei, zâmbind politicos, doar că putin mai nervos.

Primul a inceput să ridice o sprânceană. Adică: oare ce-am dori noi?

Am luat mâna stângă de pe volan, am lăsat geamul jos și-am intrebat cu respect:

– Nu trebuia?

– Nu.

Dialogul a continuat să curgă lin.

– Adică putem pleca?

– Dacă vreti.

Bineinteles că am vrut. Si-am plecat. Nu inainte de a le adresa, cu amândouă mâinile și toată fiinta mea, un buchet zdravăn de bezele ravisante. Că, na, pun mana-n foc că prea normală nu le-am lăsat impresia ca aș fi, deci să tinem ștacheta sus și să nu ne indepărtam de scenariu!

Pană la urma am ajuns si acasă.Tefere, nevătămate.

Si sperand in recidive.

 

PS. Recunosc că inclusiv acum, in timp ce scriu, mă mai chinuie intrebarea: oare eu ce-am vazut? S-o fi scarpinat omu’? O fi dat dupa o muscă? Si oare la ce se uitau, acolo, in zări?

 
6 comentarii

Scris de pe 1 August 2017 în de viata

 

Etichete: , , , , , ,

trei doamne și tăte trei, fără a mai socoti și brotacu’ (furibund)

Deci am pus poze cu verde-verde-verde, am facut si-un rezumat la cat de bine-o stiut fi, da’ am omis sa povestesc cat de frumos ne-am dus si-am venit. Hai ca nu ma intind prea tare-n firul naratiunii.

La dus:

1.Trei duamne de la Cluuj, frumos instalate in brotacul furibund fercheș și proaspat revizuit,am pornit intr-o duminica, foarte de dis-dimineata, in marea aventura. Eu, sofeurul competent, repetandu-mi ca pe-o poezie invataturile d-lui Feri, supermecanicul auto: si sa aveti grija, prima suta de km sa mergeti cuminte, ca tocmai v-am schimbat tamburii la frane. Deci pornim. N-apucam sa trecem dealu’ Clujului, ca ceva incepe sa sune. Cum m-atingeam de frana ceva incepea sa rrrârrrrrâie pe undeva pe dedesubt, cam pe unde-mi imaginam eu (si credeti-ma, am o imaginatie bogata) ca ar trebui sa fie puntea spate. Indiferent de delicatetea actiunii mele rrrârrrrrâiala aparea prompt, ca o confirmare a baiului cât casa. Bizar, brotacul raspundea foarte cuminte la toate comenzile, torcea placut la drum, tragea frumos, se domolea exact cand apasam pedala corespunzatoare. Doar ca rrrârrrrrâia. Daca ar fi fost o alta zi a saptamanii as fi tras pe dreapta si l-as fi sunat pe Feri. Duminica fiind, mi-am zis ca ce-o fi o fi, mergem mai departe, iar in caz de la o adica ne-om descurca noi cumva, pe principiul „niciodata n-o fost sa nu fie cumva”. Daa, stiu, foarte-foarte matur! Pentru mentinerea moralului echipei mi-am compus o față de sofer relaxat, drumul se asternea frumos in fata noastra, nu suna nimic, plecam in vacanta si  totul era perfect. Fetele, vesele si ele, se bucurau din plin de aventura incipienta, spuneau glume si rââdeaaam-râdeam zglobiu. Dupa vreo cateva zeci de km o aud pe coechipiera din spate facand un OH! discret, urmat de-un „pot sa iau de-aici badogul asta de bere care tot zornaie printre banchete?” Urmatoarele 5 minute au fost destinate marturisirii banuielilor incercate, strategiilor de disimulare, precum si a politicilor de rezolvare a problemei, puse la cale de fiecare in parte, asa, grijuliu si atent sa nu bage spaima in celelalte.

2. Da, stiu si recunosc, am o problema cu tehnica: imi trebuie cativa ani ca sa accept ultimele racnete ale stiintei. Ma rog, cativa ani ceva mai multi. Nu am nimic cu ele, cu racnetele stiintei zic, sunt foarte bune, iti usureaza foarte mult viata, mai ales atunci cand le folosesc altii pentru tine. Factor agravant: nu le-am avut niciodata cu geografia (stiu, e rusinos, nu sunt deloc mandra de una ca asta!). Pe cale de consecinta, cu o seara inainte de plecare, BalaurulConsort face o sedinta de instructaj pe teme de orientare. Cea mai buna varianta la care ajunge este GoogleMaps. Uite, pleci de-aicea si ajungi aicea, tu nu trebuie decat sa urmaresti ce-ti zice el, prima la stanga, a doua la dreapta si gata, ai ajuns. Ca sa fie sigur salveaza omul itinerarul, daca ramanem fara semnal sa n-o dam in bara, ma pune si pe mine sa intru, sa ies, sa dau cautare si alte chestii dintr-astea. Pana la urma ajungem la numitor comun, eu dau semne ca incep sa inteleg, el pare sa fie convins ca eu incep sa inteleg.

Deci, cum ziceam, duminica, foarte de dis-dimineata, trei duamne de la Cluuj, pornim in marea aventura. Prima parte a drumului decurge lin (mai ales dupa depistarea si anihilarea badogului de bere), ca nu aveam de mers decat tot-inainte, pe drumuri deja stiute. Cam de cand dadeau sa se complice un pic lucrurile, in apropierea Sebesului, trag pe dreapta, ma bag in telefon, dau pe ultimul racnet al stiintei de cu seara aprofundat, ma minunez ca toate-s acolo unde le lasasem, harta, sagețelele, tot tacâmul, dupa care ii pun, fara nici un preaviz, toata tehnica si stiinta in brate coechipierei din dreapta. Care coechipiera e cam tot atat de vrednica din punct de vedere tehnico-stiintific ca si mine. Daca nu si mai rau. N-are timp sa traga aer in piept sa protesteze, ca eu ii si explic doct ca mai simplu de-atata nu se poate, uite, are si sageti si iti si zice cu cuvinte, totul e sa nu-l scapi din mâna, asa ca pornim pline de incredere in destinul nostru. La urmatorul sens giratoriu iesiti pe a 3-a la dreapta, (pentru orice eventualitate coechipiera din spate trage de googlemaps versiunea maghiara, curios, si ala zice la fel) numaram toate cu sufletul la gura, uite prima, uite-o pe-a doua, yeeees, am invins, am reusit s-o luam pe a 3-a fix cum ne-o zis! De-aici incolo lucrurile se linistesc, ultimul racnet al stiintei ne zice ca mai avem ‘jde km de mers tot inainte, tulai doamne, mare lucru ti-e si cu tehnica asta!

La intrarea in Cugir parca ceva nu suna bine. Coechipiera fata-dreapta chiar zice cu voce stinsa ca parca n-am avea ce cauta acolo. Esti nebuna? Uita-te pe harta marcata, am facut totul ca la carte, suntem fix pe unde trebuie! Ajungem la o intersectie unde tehnica prefera sa taca. Bilingv. Ei, o luam pe-aicea, ca e clar ca e drum principal. Dupa, tehnica se trezeste vorbind si ne indeamna s-o luam la stanga. Noi ne executam si-ajungem sa facem o vizita scurta, dar rodnica in impresii, parcarii unei fabrici celebre. Ultimul racnet e tot mai hormonal in reactii, ba zice, ba tace, noi efectuam vreo doua tururi complete ale centrului localitatii si-ale imprejurimilor, dupa care bajbaim inspre un drum ce pare sa paraseasca localitatea, cu semne clare de urcare inspre munti. La un moment dat oprim si intrebam un tip, cam speriat din principiu, daca am luat-o bine inspre Transalpina. Omul se uita luung la noi, da’ lung de tot, dupa care raspunde evaziv ca daa, se poate, da’ o sa fie cam greu, ca-i drumu’ cam rau. Nu-i nimic, nu-i nimic, noi pornim curajoase, mai ales ca racnetul tehnicii a-nceput din nou sa ne zica pe unde s-o luam. Adica tot inainte, precum pionierii! Din cand in cand suntem indemnate s-o luam la stanga, sau la dreapta, desi drumul se-ncapataneza sa nu se intersecteze cu nimic. Apoi se-ncranceneaza sa ne convinga sa continuam sa purcedem inainte. Gropile, la inceput discrete si firave, sunt tot mai zdravene si mai dese, peisajul e tot mai superb, iar drumul tot mai ingust. Increderea in ultimul racnet al stiintei incepe sa se clatine. E zguduita definitiv si irevocabil in momentul in care coechipiera din spate scapa o-njuratura universal valabila si ne zice oripilata: NESIMTITUL ASTA MA INTREABA UNDE SUNTEM!

Asta e picatura care ne convinge ca intoarcerea e rusinoasa dar sanatoasa, asa ca o luam pe unde-am venit, dand marunt din buze ca macar unguru’ o fost cinstit si-o recunoscut ca nu stie, in timp ce astalaltu’ si-o dat  cu presupusu’ pana-n panzele albe. Ulterior aveam sa aflam ca da, in principiu am fi putut ajunge, nu e clar insa in cat timp, in ce conditii si cu ce nivel de integralitate. Pana la urma dam de-un echipaj de politie oprit pe marginea drumului, intr-o parcare. Initial se uita la noi de parca ar banui ca vrem sa-i violam. Dupa abordarea la sentiment devin superamabili si foaarte induiosati: cum Doamne iarta-ma am ajuns acolo (in subtext, femeile astea nu-s in stare sa se orienteze ioc, ce google, ce maps, doar trebuia sa urmati indicatoarele!), va duceti pana la Sebes, ati inteles? pana la Seeebes, si de-acolo… Pana la urma am facut un ocol de vreo 80 de km, dar ce frumos si instructiv a fost!

La intoarcere ii povestesc BalauruluiConsort tarasenia. Ochi in tavan, suras cu subanteles, comentarii fara echivoc (cine stie ce i-ai facut tu!). Dupa care, spre exemplificare, ruleaza aplicatia de pe telefonul propriu. Normal ca, pentru a ajunge pe Transalpina, dinspre Sebes trebuie s-o iei inspre Cugir. Vazand atata consecventa simt cum ma bantuie un usor fior de simpatie inspre ultimele cuceriri al stiintei si tenicii!

Prea lung m-am pierdut in firul epic! Despre „La intorcere” povestim la o data ulterioara.

PS Ca sa vedeti cat de malefica e stiinta asta! Azi i-am mai dat o cautare la itinerarul cu pricina si nici vorba de Cugir in propozitie!

 

 

 

 

 

 
8 comentarii

Scris de pe 16 Iulie 2017 în de viata

 

Etichete: , , , , , , ,

jocul de-a vacanta

Si ce daca a fost uneori innorat?Si uneori a mai batut si vantul.
Si unele vietati
au ramas cam neidentificateiar altele s-au dovedit misiune imposibila in demersul de graseiere a arhicunoscutului „cheese” ?Lumea s-a dovedit iar si iarăceva atat de frumossi de viuincat uneori, de la atata verde in verde peste verde langa verde de nespus de verde, incepeau sa te doara, intr-un mod foarte placut, ochii.Si sufletul sa cante.Ei, nu doar sufletul. Dar la orice stana europeana gasesti destule pentru alinarea trupului.Si, mamaa, cat e bine-a fost!

Pana la urma a trebuit sa admitem ca toate lucrurile au si un sfarsit. Care, uneori, e apoteotic.

Si-am incalecat pe-o șea

 

 
4 comentarii

Scris de pe 15 Iulie 2017 în de viata

 

Etichete: , ,