RSS

Arhive pe etichete: aeroport

intoarcere din cele zari

Azi, la aeroport, dupa o aterizare destul de reusita.

Abulica si  surclasata de prea multe pardoane, bonjoururi, je ne parle pas bien français,bagages supplémentaires, vingt euro, acceptez-vous les cartes de crédit(?), care-mi bulversasera psihicul sensibil in prea zorii zilei, de nenumaratele controale (al tichetului de imbarcare, al actelor, al volumetriei si continutului bagajelor), de mana inmanusata in cauciuc a vamesului, rascolind ginecologic universul bunurilor personale din geanta de voiaj rascracanata indecent, de borcanelul cu miere de lavanda confiscat fara ca macar sa apuc gust din el (zambet larg: désolé madam/ zambet larg, cu ridicare de umeri:sta-ti-ar in gat maimutoiule). Atat de multe si de tacticoase controalele incat, desi initial parea ca o sa ma plictisesc in sala de imbarcare, am ajuns la avion in pas alergator, cu gafaieli si icnete agonizante,cu stomacul infasurat pe dupa jugulara, alaturi de alti cativa calatori asemeni veseli si entuziasti.

Si cum ziceam, in aeroportul de-acasa, cu o ureche tiuinda, cu capul cam cu ecou, in rest vie si nevatamata, il pierd din ochi de drag pe tanarul politist de la verificarea documentelor. E de-al meu. Vorbeste romaneste! Poa’ sa zica ca nu-i plac ochii mei, hainele mele, ca am fata de contrabandist, cautatura de matroana si pantofii murdari, orice, dom’ne, orice poa’ sa zica, ca-i fac fata! Doar am toate cuvintele la mine, ba am invatat si unele noi (merde, putain), sunt in mahalaua mea si am si eu drepturi, caci – nu-i asa?- sunt cetatean european!

Politistul se uita la mine. Se uita lung la mine. Pare sa-ncerce sa ma cantareasca. Tace el. Tac eu. Ne uitam, lung, unul la altul. Oare sa-i fi zambit prea gales? Nu pare prea banuitor. Mai degraba amuzat. Intind si mai hotarata pe tejgeaua ghiseului documentele. Aproape ca-l provoc: zi ma, zi ce nu-ti place!

– Doamna, imi puteti da, totusi, un pasaport sau o carte de identitate?

Devin brusc atenta. Documentul pe care tot incerc sa-l conving sa-l verifice este cardul bancar. Incepe o cautare disperata (ce mama mume-sa o-i fi facut cu buletinul dupa ultima verificare?), nu-i in buzunarul din stanga, nici in cel din dreapta, incep sa ma treaca sudorile, ma si vad dormind covrig pe presul dinspre pista, pana la urma multcautatul apare miraculos din fundul gentii, aproape in uralele celor din spatele meu, care asteapta foindu-se nerabdatori sa termin odata sau sa fiu arestata.

– Multumesc. O zi buna va doresc!

Asta pare sa fie tot. Usor debusolata de-asa un sfarsit brusc si fara de glorie, ma-ndrept cu pasi tot mai hotarati catre iesire: in sfarsit, sunt acasa!

paris 029

 
18 comentarii

Scris de pe 31 Martie 2013 în de viata

 

Etichete: , , , , , , , , ,

postapocalipsa

În 21.12.2012, după ce soarele s-a incăpăţânat să răsară, plasticul a continuat să fie plastic, curentul să curenteze, netul să fie net şi feizbucul să socializeze (numa’ telecomanda mea n-o mai apărut veci), după ce a trecut şi ora 12,12 şi mi-am plătit şi ultimul impozit, nu mi-a mai rămas decât un singur hop în calea fericirii: s-o văd aterizată pe de-a-ntregu’ şi cu totul şi cu totul nevătămată pe balaurishca a’ mică. C-aşa-i place ei, să toace nervi de balauroaică-mamă fix de apocalipsă!

Pe cale de consecinţă, dupa o şoferească luptă lungă şi îndârjită, de traversare a oraşului la ceas de maximă vojgăială, mă aflu, alături de mulţi alţii în holul aeroportului, aşteptând. Cum sindicaliştii francezi au găsit ei de bontón să pună de-o grevuţă, nici măcar nu mai importă pentru care anume motiv, că ştiu destule, mai ales de sărbători şi în preajma marilor vacanţe, sosirea cursei de Bauvais se cam încalecă cu sosirea cursei de Munich şi o cam dă încurcată şi pe după cursa de Luton… Mulţimea celor care aşteaptă (părinti, copii, iubiţi, iubite, amici, bunici si alţi aparţinători) freamătă la fiecare deschidere a uşii de la „arrivals”, mereu alţi si alţi călători apar în cadru căutând din priviri feţe cunoscute, suspansul se prelungeşte, iar atmosfera e tot mai încărcată de nerăbdare.

Proaspetii aterizaţi nu-s foarte diferiţi între ei. Puţini francezi cu trăsături africane, niscai englezi si nemţi mai asiatici, în rest români sadea, trăiţi, şcolarizati, munciţi prin cele zări europene. Vârsta face diferenţa între reacţiile sosiţilor. Cei mai neinhibaţi şi mai adevăraţi sunt copiii. Interdicţiile semnalizate prin tot felul de marcaje nu par să funcţioneze pentru ei, aleargă către cei dragi, râd cu gura, cu ochii, cu lacrimile. Tinerii mimeaza detaşarea, sunt emancipaţi, au vazut depărtarile şi n-au timp de efuziuni sentimentale, au tinuta accesorizată obligatoriu cu -măcar- o geantă cu laptop. Şi-un smartphone ţinut neglijent (dar strâns) în mână. Vârsta mijlocie excelează prin numărul de bagaje de mari si foarte mari dimensiuni si etaleaza cele mai obosite si mai tracasate fizionomii. Seniorii par mai degrabă miraţi de ceea ce tocmai li s-a întâmplat şi încă foarte mobilizaţi pentru a ajunge chiar acasă, în penele lor.

Se lasă cu îmbrăţişări grăbite, îmbraţişări încleştate, strângeri de mâna şi zâmbete formale…De undeva dintre precedentele asteptări se insinuează o amintire vie: cândva, în vară, în mulţimea celor care îşi aşteptau sosiţii, se particularizase un personaj, hai să-l numim exotic, un respectabil domn între 50 si 70 de ani, cam pe la un metru jumate (incluzând şi tocurile înălţate ale pantofilor de lac şi  pălăria neagra, cu boruri largi ) cu aer de obergheneral, ce se fâţăia  nerăbdător şi indiferent la privirile amuzate pe care le stârnea.  De dupa uşa care separă sălile aeroportului şi-a făcut apariţia un tânăr înalt, bine legat, cu frizură în stil gogosar, nădragi mulaţi, tricou mulat, frumuşel, superficial şi necopt. Din doi paşi a ajuns lânga micul domn şi aproape i s-a aruncat in braţe. Cei doi s-au contopit într-o îmbrăţişare foarte ciudată… băiatul acela cât un perete plângând zguduit, prăvălit peste omuleţul firav, devenit cumva foarte înalt în micimea lui, temelie, reazem şi forţă ocrotitoare. Imaginea lor, contopiţi în durere şi complet izolati în toată mulţimea aceea, m-a urmărit multă vreme.

Şi cum ziceam, aştept balaurishca a’ mică. Să tot fie vreo trei luni de când n-am mai apucat să pun mâna pe ea. Uşa aia blestemată, prin care nu se vede mai nimica, se tot deschide si se închide, apar alte si alte siluete şi figuri, nici una care să-mi spună ceva. Încep să mă ambalez. Nu prea pare să mai fie animaţie dincolo, la bagaje… Măăăi, să vezi c-o pierdut avionul!  Fiori reci de îngrijorare iritată încep să-mi dea tarcoale: dacă o făcut una ca asta… vai şi-amar  (neuronii încep să se lovească unii de alţii, haotic, sinapsele o iau la vale) … pfoai ce-i fac … iooi ce-i fac … Chiar asa: ce-i fac? Şi-n timp ce tocmai nu ştiu pe care pantă să-mi dau drumul (spaimă c-o păţit oarice, furie c-o făcut aşa o nefăcută) numa’ ce-mi apare, ca o rază mare, însăsi multaşteptata! Întreagă, nevătămată, puţin palidă, da’ zâmbitoare!

Ooooocheeeei! Ce ziceam? Apocalipsa? Care apocalipsa? Ia mai lasaţi-mă cu prostiile astea!

 
13 comentarii

Scris de pe 27 Decembrie 2012 în de viata

 

Etichete: , , , , , , , , ,