Deci am pus poze cu verde-verde-verde, am facut si-un rezumat la cat de bine-o stiut fi, da’ am omis sa povestesc cat de frumos ne-am dus si-am venit. Hai ca nu ma intind prea tare-n firul naratiunii.
La dus:
1.Trei duamne de la Cluuj, frumos instalate in brotacul furibund fercheș și proaspat revizuit,am pornit intr-o duminica, foarte de dis-dimineata, in marea aventura. Eu, sofeurul competent, repetandu-mi ca pe-o poezie invataturile d-lui Feri, supermecanicul auto: si sa aveti grija, prima suta de km sa mergeti cuminte, ca tocmai v-am schimbat tamburii la frane. Deci pornim. N-apucam sa trecem dealu’ Clujului, ca ceva incepe sa sune. Cum m-atingeam de frana ceva incepea sa rrrârrrrrâie pe undeva pe dedesubt, cam pe unde-mi imaginam eu (si credeti-ma, am o imaginatie bogata) ca ar trebui sa fie puntea spate. Indiferent de delicatetea actiunii mele rrrârrrrrâiala aparea prompt, ca o confirmare a baiului cât casa. Bizar, brotacul raspundea foarte cuminte la toate comenzile, torcea placut la drum, tragea frumos, se domolea exact cand apasam pedala corespunzatoare. Doar ca rrrârrrrrâia. Daca ar fi fost o alta zi a saptamanii as fi tras pe dreapta si l-as fi sunat pe Feri. Duminica fiind, mi-am zis ca ce-o fi o fi, mergem mai departe, iar in caz de la o adica ne-om descurca noi cumva, pe principiul „niciodata n-o fost sa nu fie cumva”. Daa, stiu, foarte-foarte matur! Pentru mentinerea moralului echipei mi-am compus o față de sofer relaxat, drumul se asternea frumos in fata noastra, nu suna nimic, plecam in vacanta si totul era perfect. Fetele, vesele si ele, se bucurau din plin de aventura incipienta, spuneau glume si rââdeaaam-râdeam zglobiu. Dupa vreo cateva zeci de km o aud pe coechipiera din spate facand un OH! discret, urmat de-un „pot sa iau de-aici badogul asta de bere care tot zornaie printre banchete?” Urmatoarele 5 minute au fost destinate marturisirii banuielilor incercate, strategiilor de disimulare, precum si a politicilor de rezolvare a problemei, puse la cale de fiecare in parte, asa, grijuliu si atent sa nu bage spaima in celelalte.
2. Da, stiu si recunosc, am o problema cu tehnica: imi trebuie cativa ani ca sa accept ultimele racnete ale stiintei. Ma rog, cativa ani ceva mai multi. Nu am nimic cu ele, cu racnetele stiintei zic, sunt foarte bune, iti usureaza foarte mult viata, mai ales atunci cand le folosesc altii pentru tine. Factor agravant: nu le-am avut niciodata cu geografia (stiu, e rusinos, nu sunt deloc mandra de una ca asta!). Pe cale de consecinta, cu o seara inainte de plecare, BalaurulConsort face o sedinta de instructaj pe teme de orientare. Cea mai buna varianta la care ajunge este GoogleMaps. Uite, pleci de-aicea si ajungi aicea, tu nu trebuie decat sa urmaresti ce-ti zice el, prima la stanga, a doua la dreapta si gata, ai ajuns. Ca sa fie sigur salveaza omul itinerarul, daca ramanem fara semnal sa n-o dam in bara, ma pune si pe mine sa intru, sa ies, sa dau cautare si alte chestii dintr-astea. Pana la urma ajungem la numitor comun, eu dau semne ca incep sa inteleg, el pare sa fie convins ca eu incep sa inteleg.
Deci, cum ziceam, duminica, foarte de dis-dimineata, trei duamne de la Cluuj, pornim in marea aventura. Prima parte a drumului decurge lin (mai ales dupa depistarea si anihilarea badogului de bere), ca nu aveam de mers decat tot-inainte, pe drumuri deja stiute. Cam de cand dadeau sa se complice un pic lucrurile, in apropierea Sebesului, trag pe dreapta, ma bag in telefon, dau pe ultimul racnet al stiintei de cu seara aprofundat, ma minunez ca toate-s acolo unde le lasasem, harta, sagețelele, tot tacâmul, dupa care ii pun, fara nici un preaviz, toata tehnica si stiinta in brate coechipierei din dreapta. Care coechipiera e cam tot atat de vrednica din punct de vedere tehnico-stiintific ca si mine. Daca nu si mai rau. N-are timp sa traga aer in piept sa protesteze, ca eu ii si explic doct ca mai simplu de-atata nu se poate, uite, are si sageti si iti si zice cu cuvinte, totul e sa nu-l scapi din mâna, asa ca pornim pline de incredere in destinul nostru. La urmatorul sens giratoriu iesiti pe a 3-a la dreapta, (pentru orice eventualitate coechipiera din spate trage de googlemaps versiunea maghiara, curios, si ala zice la fel) numaram toate cu sufletul la gura, uite prima, uite-o pe-a doua, yeeees, am invins, am reusit s-o luam pe a 3-a fix cum ne-o zis! De-aici incolo lucrurile se linistesc, ultimul racnet al stiintei ne zice ca mai avem ‘jde km de mers tot inainte, tulai doamne, mare lucru ti-e si cu tehnica asta!
La intrarea in Cugir parca ceva nu suna bine. Coechipiera fata-dreapta chiar zice cu voce stinsa ca parca n-am avea ce cauta acolo. Esti nebuna? Uita-te pe harta marcata, am facut totul ca la carte, suntem fix pe unde trebuie! Ajungem la o intersectie unde tehnica prefera sa taca. Bilingv. Ei, o luam pe-aicea, ca e clar ca e drum principal. Dupa, tehnica se trezeste vorbind si ne indeamna s-o luam la stanga. Noi ne executam si-ajungem sa facem o vizita scurta, dar rodnica in impresii, parcarii unei fabrici celebre. Ultimul racnet e tot mai hormonal in reactii, ba zice, ba tace, noi efectuam vreo doua tururi complete ale centrului localitatii si-ale imprejurimilor, dupa care bajbaim inspre un drum ce pare sa paraseasca localitatea, cu semne clare de urcare inspre munti. La un moment dat oprim si intrebam un tip, cam speriat din principiu, daca am luat-o bine inspre Transalpina. Omul se uita luung la noi, da’ lung de tot, dupa care raspunde evaziv ca daa, se poate, da’ o sa fie cam greu, ca-i drumu’ cam rau. Nu-i nimic, nu-i nimic, noi pornim curajoase, mai ales ca racnetul tehnicii a-nceput din nou sa ne zica pe unde s-o luam. Adica tot inainte, precum pionierii! Din cand in cand suntem indemnate s-o luam la stanga, sau la dreapta, desi drumul se-ncapataneza sa nu se intersecteze cu nimic. Apoi se-ncranceneaza sa ne convinga sa continuam sa purcedem inainte. Gropile, la inceput discrete si firave, sunt tot mai zdravene si mai dese, peisajul e tot mai superb, iar drumul tot mai ingust. Increderea in ultimul racnet al stiintei incepe sa se clatine. E zguduita definitiv si irevocabil in momentul in care coechipiera din spate scapa o-njuratura universal valabila si ne zice oripilata: NESIMTITUL ASTA MA INTREABA UNDE SUNTEM!
Asta e picatura care ne convinge ca intoarcerea e rusinoasa dar sanatoasa, asa ca o luam pe unde-am venit, dand marunt din buze ca macar unguru’ o fost cinstit si-o recunoscut ca nu stie, in timp ce astalaltu’ si-o dat cu presupusu’ pana-n panzele albe. Ulterior aveam sa aflam ca da, in principiu am fi putut ajunge, nu e clar insa in cat timp, in ce conditii si cu ce nivel de integralitate. Pana la urma dam de-un echipaj de politie oprit pe marginea drumului, intr-o parcare. Initial se uita la noi de parca ar banui ca vrem sa-i violam. Dupa abordarea la sentiment devin superamabili si foaarte induiosati: cum Doamne iarta-ma am ajuns acolo (in subtext, femeile astea nu-s in stare sa se orienteze ioc, ce google, ce maps, doar trebuia sa urmati indicatoarele!), va duceti pana la Sebes, ati inteles? pana la Seeebes, si de-acolo… Pana la urma am facut un ocol de vreo 80 de km, dar ce frumos si instructiv a fost!
La intoarcere ii povestesc BalauruluiConsort tarasenia. Ochi in tavan, suras cu subanteles, comentarii fara echivoc (cine stie ce i-ai facut tu!). Dupa care, spre exemplificare, ruleaza aplicatia de pe telefonul propriu. Normal ca, pentru a ajunge pe Transalpina, dinspre Sebes trebuie s-o iei inspre Cugir. Vazand atata consecventa simt cum ma bantuie un usor fior de simpatie inspre ultimele cuceriri al stiintei si tenicii!
Prea lung m-am pierdut in firul epic! Despre „La intorcere” povestim la o data ulterioara.
PS Ca sa vedeti cat de malefica e stiinta asta! Azi i-am mai dat o cautare la itinerarul cu pricina si nici vorba de Cugir in propozitie!
Balaura si gradina sa mai mult sau mai putin fermecata 