RSS

Arhive pe etichete: casa

Zolty

Lui Zolty ii plac trandafirii, ciresele, glumele, pomii infloriti, primavara, plimbarile, zapada, nepotii, parfumul florilor, … sa fotografieze gradinile vecinilor, sa primeasca vizite, sa apara la televizor, sa fie conectat la ceea ce se intampla in lume prin netul cel de toate zilele.

Incheie orice postare, orice comentariu cu formula „multa sanatate!”. Din partea sa venita, aceasta urare dobandeste valente dramatice: omul stie dureros de apasat valoarea acestor doua cuvinte!

Zolty, orfan de timpuriu de mama, a avut o copilarie cenusie taraita prin internate de scoli „speciale”. Amintirile depanate de el sunt ingrozitor de gri si de reci. Viata actuala e departe de tonuri mai vii: traieste la limita subzistentei, alaturi de fratele sau (somer), din pensia de dizabilitate, intr-o casa care are nevoie urgenta de consolidare; e tintuit intr-un scaun cu rotile (viseaza la unul mai performant, dar e vis, costa prea mult!); are dureri aproape tot timpul, i-au mai ramas functionale doua degete, cu care tasteaza curajos povesti marunte, cateodata naive, cateodata de-a dreptul lirice, despre viata lui in comuna Bogata.  

Ce m-a uimit citindu-i blogul: neputintele si nefericirile nu l-au inrait, nu pare sa tarasca dupa el ranchiuni inutile. Spune simplu: ce-a fost a fost, viata merge inainte. Prefera sa se bucure si sa multumeasca pentru cel mai marunt ajutor, iar la randul sau, incearca sa-i ajute pe alti oameni incercati de nevoi.

Bun. (Adica nu prea bun, da’ asta e!) Acuma intra in scena  Groparul. A doua oara! Da, Groparul care se tot joaca de-a rasu’ cu noi, cateodata chiar si de-a plansu’ si – printre picatele – mai si incearca sa ajute acolo unde altii se multumesc sa ofteze fotogenic, sa intoarca sensibil capul, sau sa dea sfaturi pretioase. Si iacata cum suna adunarea :

Ce am făcut până acum?
Anul trecut am demarat o campanie pentru a-l ajuta şi am reuşit, împreună cu voi, să-i izolăm bucătăria (la ora actuală, numai bucătăria este locuibilă). Lucru inspirat, deoarece mai ţineţi minte ce geruri am avut astă-iarnă, şi cu ocazia asta au economisit nişte lei cu gazul – lei pe care, de altfel, oricum nu îi aveau. Trupa de bloggeri voluntari de turele trecute au fost Zamfir cu Ulise, dacul liber (esenţial în schemă) şi sibianul zerocrat cu inimă mare, alături de colegul Attila, prietenul Arpi şi Cosmin fără de care nu am fi reuşit nimic.

Ce vrem să facem anul acesta?
Treaba este gata numai pe jumătate ! Iar anul acesta avem un plan mai ambiţios. Anul acesta vrem să-i consolidăm fundaţia casei, iar în toamnă să-i mai izolăm măcar încă o cameră.

Cum puteţi ajuta?
Lucrurile acestea costă, iar popularizarea cazului este esenţială.
avem nevoie, ca şi până acum, de donaţiile voastre, pe care vă rog să le trimiteţi pe numele colegului Attila Ilyes, în contul RO14INGB0000999900198927
– de asemenea, vă rog să şi preluaţi această ştire pe blogurile voastre pentru a populariza cazul cât mai mult. Vă rog să menţionaţi şi povestea lui Zolty, poate senzibilizăm mai multe inimi şi reuşim să strângem o sumă decentă pentru a face ceva frumos şi trainic.
– dacă există printre dvs. vreo firmă care se poate lipsi de câţiva muncitori şi de niscai materiale (la etapa aceasta munca voluntară nu ajunge) şi doreşte să ajute, vă rog frumos să mă contactaţi la adresa groparu punct ro la gmail punct com. Vă pot oferi la schimb reclamă gratis pe blogul acesta de n-o s-o puteţi duce.

Deci haidati sa haidem, care vrem care putem, cat de putin (daca-i mai mult chiar nu-i nici-un bai), ca omul chiar are nevoie de noi!

 
9 comentarii

Scris de pe 13 iunie 2011 în de viata

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

iar dupa ce ploaia se opreste

Exista un moment de respiro, in care parca intreg universul isi trage sufletul putin, inainte de a-si vedea mai departe de treaba dupa cate o ploaie dintr-asta, hotarata, de vara.

Si intotdeauna, dar intotdeauna, imi amintesc de tata povestind cum cade ardeleanul de pe casa. Cum simte el ca oarice nu-i in regula cu echilibrul lui, si zice: NO !, dupa care incepe s-o ia la vale si zice alarmat: NO, NO !, si cum se agata el de streasina, da’ nemernica se rumpe cu el, iar el inchide ochii si zice plin de determinare: NO AMU ! si odata se pravale-n colbu bataturii de flutucane ficatii-n-transul.

Dupa care se ridica-n sezut si-si spune gospodareste: NO ASE !

 
10 comentarii

Scris de pe 10 iunie 2011 în de viata

 

Etichete: , , , , , ,

aniversare

Acum 4 ani m-am mutat in aceasta casa!

Daca nu era Huni, cu imaginile lui despre cum se naste o  casa de lemn saream peste minunata ocazie de-a da pe gat o apa plata !

Ma umfla rasul cand imi aduc aminte. Acuma. Atunci n-ar fi vrut nimeni sa auda ce injuraturi stiau sa zica gura mea…

Eram dupa aproape 2 ani de peripetii cu proiectanti, oficiali, constructori, muncitori, banci, materiale, vreme, vremuri si alte alea. Brrrrr … simt cum stomacul meu incepe sa se faca ghem…

Le-am prins pe toate:

Clujul, oras inghesuit intre dealuri, fara centuri ocolitoare, isi refacea strazile, parca pe toate odata.Se circula cu viteza melcului, de fapt mai mult stand decat inaintand … numaram cate 4-5-6 alternari rosu-verde pana reuseam sa trec de cate-un semafor.Iar eu eram mai tot timpul pe drum,fie ger fie canicula, intre casa, santier, furnizori, birou, clienti… Cateodata aveam momente de panica, in care ma intrebam ” acuma unde ma duc?”

Schimbarea legislatiei.Isi mai aminteste cineva de taxa de scoatere a terenurilor din circuitul agricol? Eu da! Inca mai am frisoane cand aud de ea. Cred ca vreo 6 luni s-au jucat cu nervii nostri: aveti rabdare se schimba legea, s-a schimbat legea dar n-au aparut normele, au aparut normele da’ noi nu le-am primit, trebuie sa se intruneasca consiliul, primarul e la Bucuresti…

Boomul in constructii.La Cluj agravat de faptul ca eram eliberati de putina vreme de sub domnia (ce parea sa nu se mai termine) a lui Funar.Timp de 12 ani in Cluj se construise foarte putin.Brasovul, Timisoara se dezvoltasera si se innoisera in mod constant, noi „savuram” cortegii mortuare, mese cu ciolane si discursuri ironice. Din 2005 constructiile au explodat.Santierele au expandat la fiecare colt de strada, straduta, teren viran, aproape incalecand-se unele peste altele. Cu urmari imediate :  scumpirea materialelor si goana dupa meseriasi.Adevaratii meseriasi au fost primii care au disparut. A urmat invazia pseudoconstructorilor (doar la politica, fotbal, femei si constructii se pricepe tot romanul), dar de la o vreme au devenit greu de gasit (si din pacate de ucis) si acestia. Si uite-asa asa ajung si la tagma neraspunzatorilor la telefon ,dar despre aceasta specie deosebit de periculoasa am sa povestesc altadata, ca simt ca incep sa ma incing de prea multa energie negativa, acuma in ceas aniversar.

Caci, sa nu uitam, m-am mutat la casa noua acum 4 ani!

Dar nu inainte de a-mi dona colecistul! Prima criza am facut-o in aprilie, dupa o luna juma’ am mai pus de-o criza, dupa inca o luna inca una…intervalele dintre ele s-au tot scurtat… pana cand le-am eliminat cu totul.Si-am facut o criza care nu s-a mai oprit! Dupa 24 de ore de durerere indobitocitoare m-au dus la spital, acolo am mai incercat eu sa negociez ceva termene „lasati-ma numa’ sa ma mut si vin de bunavoie la brishcuiala”, da’ n-a tinut figura: au pus laparoscopu’ pe mine si-am zis „paaaa colecist”.

Mi-am revenit spectaculos.Pentru ca  n-aveam timp  de convalescente delicate.Dupa 2 zile eram acasa, impachetand calabalacuri, dand telefoane si cautant o firma de „mutanti”.Pana la urma i-am gasit pe net.Baietii, tineri, frumusei, au venit s-a constate volumul de obiecte ce urma sa fie transportat (multe le-am lasat in apartament de groaza celor 3 etaje si, cu toate astea, ma ingrozesc cand imi amintesc cate bulendre am avut).Am batut palma si-am ramas intelesi pe-a doua zi, dis de dimineata.

A doua zi, dis de dimineata m-au sunat sa-mi spuna ca au o problema si ca o sa intarzie un pic.Pe la amiaza i-am sunat eu, impacientata, si mi-au raspuns , putin iritati ca mai au inca un pic de problema da’ apar imediat.Si-au aparut imediat la ora 5.Seara. Nu cu un camion mare ci cu unul mai mititel si-o dubita. Ca cel mare se stricase.

Si-am inceput procesul tehnologic propriu-zis.Coborarea celor 3 etaje a mers relativ lin.Grele au fost permutarile cu incarcarea mobilierului in camionul cu dimensiuni modeste.Eu eram foarte tacuta.Se lasa intunericul.Incepuse sa ploaie.Si simteam cum ma paraseste curajul stiind unde trebuie sa ajungem.

Pana la urma am inchis apartamentul in care traisem vreo 18 ani (cand or fi trecut?), am urcat-o pe maicamea in camion, eu m-am urcat in gandaceaua mea verde si-am pornit, in noapte, catre noua viata din noua casa (unde ne astepta facand spume la gura sotul si ginerele nostru :D).

Nu-mi mai amintesc in ce conditii am ajuns eu de pe pozitia de deschizator de coloana pe cea de mijlocas … in tot cazul, cand am inceput sa urcam pe ceea ce cu greu putea fi numit atunci drum …si-am vazut cum se chinuie sa urce panta, si se clatina catre rapa camionul cu mobila si cu maicamea … am inceput cu promisiunile catre Doamne-Doamne … bulendrele duca-se, da’ macar pe mama sa mi-o mai lase!

Catre miezul noptii, cu garajul complet blocat de mobilier marunt, cu cutiile, sacii boccelele si boccelutele raspandite in totala devalmasie peste tot m-am asezat pe canapea, m-am uitat la peretii goi ai noii case si mi-am spus: AM REUSIT!

Ma mutasem .

 
17 comentarii

Scris de pe 29 august 2010 în de viata

 

Etichete: , , , , , , , , , ,