… am apucat să mă bucur că, gata, s-a terminat cu iarna, uite cum intrăm pe linie dreaptă în angajamentul cu primăvara…
De dimineata am inventariat toate petecele fără zăpadă,
m-am bucurat pentru fiecare mărunt supravieţuitor,
pentru fiecare petecuţ de verde
şi mi-am plâns invinşii
(madam Hortensia nu cred să-mi mai facă vreo floare anul ăsta, are mugurii amarâţi si moi, mă tem că a cam sufocat-o nămetele sub care a zăcut cam o lună jumate).
Cu alte cuvinte semnele de dezgheţ erau tare discrete. Dar măcar erau!
Aşa că, plină de optimism, am intrat in casă si m-am apucat de insămânţări. Că până acuma m-am tot abţinut (doar la niscai lobelii ce m-am scăpat, da’ cred că si cu acelea am cam dat-o-n bara)
Şi pe cand terminasem eu de pus in borcănaşe al cincilea fel de roşii (inimă de bou, marmande, romanesco, black cherry, tigerella) numa’ ce-am băgat de seamă c-a-nceput sa ningă. Iară!
– Nu-i nimic, e-o zapadă de-a mieilor- mi-am zis plina de optimism- se opreşte una-două.
La naiba miei, ăştia de-or nins ieri erau ditamai lupii! Ce ziceam de primăvara? Că vine?
De dimineaţa nici urma de petece de verde, nici urma de zvâcuri de iarba. Totul e alb, e liniştit si ingheţat. Ca la sanatoriu.
Si uite-aşa incep să mă gândesc serios la un descântec de primăvară.
