astenie contabila

Parca nu ma mai recunosc de la o vreme. Eu am mereu ceva de comentat. De adaugat. De interpretat. Acuma nu, mi-a cam pierit piuitul, hai sa n-o luam dramatic, n-a chiar pierit, da’ parca mi-e si lehamite sa mai casc gura, sa mai agresez tastatura, sa-mi mai dau cu presupusul…

Poate mi se trage de la prea multele glisari ale contextului fiscal (codul a tot fiert si-a tot bolborosit ca un vulcan noroios in ultima vreme, a tot facut blâci-pleoci si ne-a mai stropit cu cate-un serviciu intracomunitar strans unit cu un impozit cu retinere la sursa, si-a mai facut un blâci-fââs si-a mai emanat un dosar al preturilor de transfer, care e drept, nu e o noutate absoluta, doar interpretarea afilierii e mai generoasa…)

Sau poate apropierea primaverii m-o fi bulversat. Pe care primavara o doresc tot mai apasat si mai nervos, dar de sosirea careia mi-e tot mai frica, nu cumva sa se razgandeasca iarna si sa ne mai ia odata la mâna.

Pana una alta lumina si-a schimbat consistenta. Aerul a inceput sa miroase a altfel.

Si pentru ca e weekend si pentru ca mi-am impus sa nu mai lucrez a proasta la birou, mi-am adus de lucru acasa ( 😀 ). Intre doua tabele cu incasari si plati am chiulit cate-un pic amusinand gradina, si-am bagat de seama, si-am  inceput sa socotesc, si sa fac planuri, si unde nu m-a palit un dor de gradinareala, dintr-ala cu furnicărele in buricele degetelor… Asa ca am oftat scurt si m-am intors la cifre.

Maine insa…

 

deci

Sâmbătă am lucrat. La birou. Hârtii, terfeloage…contabilitate. N-a fost c-aşa am vrut eu, a fost c-a fost musai. Pentru protejarea neuronului obosit am preferat să-mi reprim orice gând de primăvară, verde, straturi, seminţe, răsaduri si alte alea. O vreme mi-a ţinut figura, după care am simţit că mă ia cu ameţeală… de lehamite de hârtii si de  dor de grădinăreală. Aşa că mi-am strâns bulendrele si-am plecat. Se intunecase deja, dar afară aromea a iz amărui de mugur , a vânt caldut condimentat cu fum de foc de uscături. „Maine imi fac de cap” mi-am promis trepidând.

Ajunsă acasă a-nceput să mă doară o măsea. Bineînţeles o măsea pilon a unei lucrări de artă monumental-stomatologică. Durerea a mers în crescendo si absolut paralel cu toate calmantele îngurgitate, pâna i-am pus dop cu clasicul meu bitter suedez. Noaptea care a urmat s-a profilat secvential: bitterizare / somn/ durere/ bitterizare/ somn/ durere/ bitterizare…

Dimineaţă nu faceam HÎC cu damf de bitter, dar capul crescuse considerabil in dimensiuni, avea şi ceva ecou, iar bestia de măsea îşi aducea din cand în când aminte ca ea are chef să mă doară. „La naiba, iar mă loveste blestemul weekendului: dacă nu ninge, plouă, toropeşte sau rupe vântul tot ce prinde, atunci precis mă doare pe mine ceva!”

Nu, nu m-am lăsat, câte ceva tot am mai făcut, nu prea mi-e clar nici mie ce… mai niste semincioare, mai niscai reordonare pe terasa devenită talmeş-balmeş peste iarnă, mai o sistematizare a cărărilor dintre straturi…

Dar, mai importante decat orice altceva, au fost constatarile!

1, Tocmai pe când (ca in fiecare an dealtfel) începea să mă bată gândul că n-o să iasă nimic din ce-am însămânţat plină de elan primăvăratic, mi-a venit inima la loc: miraculosul proces tehnologic al incolţirii a-nceput, de fapt e in plina desfasurare, suntem in grafic, deci putem să-i dăm bătaie mai departe!

2, Cam greu de banuit ce poveste vreau sa spun eu cu poza asta:

Petele acelea discrete de umezeală plină de praf scursă prin pavaj sunt tot ce-a mai rămas din ditai nămetele 1,5 metri inălţime.

Deci este oficial: iarna ne-a spus pa! Îi mulţumesc pentru decenţa manifestărilor de pe-aici şi pentru că mi-a îndestulat grădina însetată de-o grămadă de vreme. O mai aştept la anu’, pe la inceputul decembrie, să mă surprindă in mod plăcut 😀

Deci este oficial: a venit primăvara!