Parca nu ma mai recunosc de la o vreme. Eu am mereu ceva de comentat. De adaugat. De interpretat. Acuma nu, mi-a cam pierit piuitul, hai sa n-o luam dramatic, n-a chiar pierit, da’ parca mi-e si lehamite sa mai casc gura, sa mai agresez tastatura, sa-mi mai dau cu presupusul…
Poate mi se trage de la prea multele glisari ale contextului fiscal (codul a tot fiert si-a tot bolborosit ca un vulcan noroios in ultima vreme, a tot facut blâci-pleoci si ne-a mai stropit cu cate-un serviciu intracomunitar strans unit cu un impozit cu retinere la sursa, si-a mai facut un blâci-fââs si-a mai emanat un dosar al preturilor de transfer, care e drept, nu e o noutate absoluta, doar interpretarea afilierii e mai generoasa…)
Sau poate apropierea primaverii m-o fi bulversat. Pe care primavara o doresc tot mai apasat si mai nervos, dar de sosirea careia mi-e tot mai frica, nu cumva sa se razgandeasca iarna si sa ne mai ia odata la mâna.
Pana una alta lumina si-a schimbat consistenta. Aerul a inceput sa miroase a altfel.
Si pentru ca e weekend si pentru ca mi-am impus sa nu mai lucrez a proasta la birou, mi-am adus de lucru acasa ( 😀 ). Intre doua tabele cu incasari si plati am chiulit cate-un pic amusinand gradina, si-am bagat de seama, si-am inceput sa socotesc, si sa fac planuri, si unde nu m-a palit un dor de gradinareala, dintr-ala cu furnicărele in buricele degetelor… Asa ca am oftat scurt si m-am intors la cifre.
Maine insa…
