RSS

Arhive pe etichete: lopata rosie

arta de a merge pe jos. transport in comun. revelatii

Ziua intaia
Dimineata gri cu cod galben, de nisoare cernuta marunt si incapatanat. E clar c-o s-o tina asa toata ziua.
Oftez din rarunchi: plecatul de-acasa imi iese fara probleme, da’ m-am saturat sa ma tot lupt la-ntoarcere cu dealul, cu zapada, cu sleaurile ingheate, cu-ntunericul. Sa-mi tremure mie picioarele, iara brotacului furibund roticutele, de indarjire, de furie, de spaima, de oboseala. Golgota mea de fiecare seara…
Asa ca ma hotarasc abrupt s-o iau per pedes catre birou. Sa vad si eu la ce foloseam pe vremuri cele doua picioare. Izbucnesc din casa fara s-apuc sa ma gandesc prea mult, de frica sa nu ma paleasca jalea si disperarea si sa demobilizez in mod rusinos. Cu o lejera senzatie de sfarsit de lume o pornesc temerar, cu pasi aproape sovaitori.
Ciudat, nici macar nu e foarte greu. Cobor fara peripetii dealul, lungesc pasul si ajung -aproape fara sa bag de seama- in strada din vale, unde inaintez putin mai opintit, dar glorios. De la miscare si aer proaspat si rece neuronii devin mai zglobii, sinapsele mai eficace, asa ca realizez ca undeva prin zona, mult mai aproape decat socotisem eu, o sa dau de-o statie de transport in comun. Si lucrurile se leaga spectaculos: abia apuc sa-mi cumpar bilet cand fix in fata mea se deschide gratios o usa de troleibuz, inauntru e neasteptat de cald, muzica in surdina, lume putina si-o atmosfera generala de calm.( Mai, nici troleele nu mai sunt ce-au fost odata, unde-i bogatia de trairi, smuciri, dat din coate in lupta pentru un loc pe scara ?!)
Ajung – socata – la birou in mai putin de treizeci de minute.
“Ori visez ori am nimerit un moment de exceptie” imi zic, circumspecta si hotarata sa nu ma imbat cu apa rece. Ma organizez si mobilizez sa-mi termin treaba cat mai repede, sa pot pleca pe lumina, ca drumu-i lung si nu se stie …  Dar seara refac drumul in sens invers la fel lin, de rapid si -sa nu ne ascundem dupa deget- civilizat.
Acasa toata lumea e socata: oare ce bai m-o fi pocnit de-am ajuns atat de repede ?
 
Ziua a doua
Povestea se repeta. De data asta pornesc putin mai tarziu, dupa ce performez iara cu lopata mea rosie, mai prin curte, mai pe drum. Cu brotacul furibund ramane cum ne-am inteles: el in garaj, eu cu transportul in comun (la cat am tras de el in iarna asta, merita si el un pic de relache).
Incep sa sesizez detalii. Carosabilul strazii din vale curat ca-n palma. Trotuarele curatate gospodareste, curatate asa si-asa si curatate de loc. Dupa obrazul locuitorilor din zona.
Aproape-mi dau lacrimile vazand o femeie de varsta a doua catre a treia maturand bucatica de trotuar din fata casei cu un maturoi cat toate zilele manuit doar cu mana dreapta, in timp ce stanga sta chircita neputincios pe langa trup. Prima reactie sa ma ofer s-o ajut e nimicita in fasa de bucuria si indarjirea de pe fata ei: poate sa faca, face, deci se simte om intreg!
Din troleu, in calitatea mea de calator, incep sa vad ceea ce nu vad niciodata ca sofer: cat de mult s-a construit, cate-au disparut, cate s-au schimbat. Ciudat: chiar trec zilnic prin aceleasi locuri, da’ parca nu mai am ochi decat pentru “participantii la trafic”. Ba mai redescopar chiar si placerea de-a casca ochii prin vitrine (maai cate magazine de care eu habar n-aveam!)
Incep sa-mi pun la modul serios intrebari:  oare de ce n-am incercat metoda asta de deplasare pana acum?
 
Ziua a treia
Sambata. Cu oarisce sacrificii va fi o sambata nelucratoare printre terfeloage.
Ma trezesc neobisnuit de tarziu. Prima privire lucida cauta fereastra.
Normal: ninge ca-n filmele americane cu povesti de Craciun.
 
Ciupi m-asteapta trepidand de nerabdare. (Iar l-a vazut pe MishuPishu trecand intr-o doara, incet si ireventios cum numa’ el stie s-o faca!)
Pana la urma ma inscriu in rutina deja instalata a unei zile clasice de weekend de iarna: cafea, echipare, lopata … actiuneee
 
8 comentarii

Scris de pe 18 februarie 2012 în de viata

 

Etichete: , , , , , , , , ,

sa mai zic ce-am facut eu azi?

Văd că nu mă intreabă nimeni, da’ eu tot va spun! Azi,impreuna cu lopata mea rosie si cu Ciupi am curatat zăăpada.

Nu, nu va mirati, cand ninge intruna, asa cu s-a-ntamplat la noi, zapada se depune constiincios mai ales pe-acolo pe unde incurca lumea, de nervi lopata cea rosie se inroseste si mai tare, iar Ciupi intra in sevraj, ca ea de mult n-a mai tras o raita prin mahala!

 (Bisi s-ar baga si el, da’ pe vremuri dintr-astea, dupa ce a esuat lamentabil in capcanele inghetate din gradina de vreo doua ori, e consemnat la stat la caldurica, in ciuda tuturor protestelor sale vehemente)

 Asa ca e mai presus de vointa mea, trebuie sa trec musai la actiune!

Pe cale de consecinta am lopatat din greu, constiincios si cu simt de raspundere, dar, pana la urma, fara prea mare convingere. Pentru ca a nins toata ziua

cand mai des, cand mai potolit, iar straturile s-au tot suprapus, tacut si eficient si continuu.

Si pe cand am terminat de curatat ceea ce-mi propusesem (zona pavata din fata casei si drumul), ba i-am mai tras si-un retus scurt, pentru satisfactie de-amoru’ artei, am costatat, dupa cum ma asteptam dealfel, ca pot s-o iau linistita da capo.

Acum e totul alb, la loc. Da-i asa de frumos, ca nici nu vad cum m-as putea supara.

 
26 comentarii

Scris de pe 5 februarie 2012 în de viata

 

Etichete: , , ,

pervaz de iarna

 

iar si-a dat drumul, nebuna!

In rest zapada, lopata rosie, caini, weekend.

Bine.

 

 
11 comentarii

Scris de pe 4 februarie 2012 în de gradina

 

Etichete: , , ,

ciupi si sfarsitul iernii

Ieri dimineata din nou ninsoare, din nou zapada , aceeasi rutina: eu invit la danţ lopata rosie, Ciupi o sterge fericita in mahala.

De data asta stratul de omat e mai gros, ninge inca apasat, asa ca ma opintesc din greu in lopata. Abia curat o zona, ma uit in spate si-mi dau seama ca s-a depus un strat proaspat.Ma opresc intr-un tarziu sa-mi mai trag sufletul si-ncerc o negociere scurta  cu salele amortite dureros, sa ma lase sa termin. Dac-as fuma ar fi un pretext numa’ bun de-o tigara, da’ m-am lasat deja de cativa ani buni, reprim un regret razvratit si m-apuc s-ascult zgometele orasului care-ajung la mine vatuit. Oricat de dor mi-ar fi de primavara nu pot sa nu ma bucur de-o ninsoare adevarata.

Ceva nu e in regula. E prea multa liniste! A trecut cam multa vreme de cand n-am mai auzit latraturile ascutite ale blondinei ce se crede printesa mahalalei si nici raspunsurile groase ale flacailor provocati de prin curtile vecinilor. Ma uit ingrijorata, strig … nici un raspuns. Intr-un tarziu, pe maidanul de vis a vis, ceva mic si colorat imi atrage atentia. Seamana cu costumasul „omida in dungi vesele” crosetat de maicamea intr-un moment de efuziune sentimentala. Dar e prea static, Ciupi a mea este o eterna miscare, o eterna zdroaba, ea nu poate sta intr-un loc atata vreme. Si totusi, e ea!  O chem… nici o reactie.

Conchid: iar are o criza de personalitate! Asa ca ma pornesc, pe jumatate infuriata, pe jumatate amuzata, sa-mi recuperez cârna din zapezi: ei lasa tu, cucoana, sa vezi cum iti imblatesc eu blanita, acuma te-o palit ambitu, mai pupi tu libertate la anu’, pe vremea asta!

Neavand conditia ei fizica si nici gabaritul de rigoare trebuie s-o iau pe ruta ocolitoare, si-n timp ce inaintez destul de greu prin zapada care-mi trece in unele locuri de genunchi, constat ca am, uitat intr-un buzunar, aparatul de fotografiat. Stiind cat de tare o enerveaza s-o fotografiez incep sa ma razbun: si pe chestia c-ai fost obraznica si nu mi-ai raspuns la chemari ia uite ce de poze iti mai fac!

Un ghemotoc galbui intr-o mare de alb.

Ciudat cat de linistita ma asteapta.

Intr-un tarziu realizez

Si brusc , de necaz si rusine, imi vine sa inghit aparatul. Amarata era agatata intr-o sarma ghimpata, aproape incolacita in ea. In poza nu se vede in ce hal tremura si nici ce privire sfasietoare avea.Nu pot sa-mi dau seama cat s-o fi zbatut sa iasa din intamplatoarea capcana, cat o fi asteptat acolo nemiscata in marea de zapada sa vina cineva sa o sa salveze si , mai ales, de ce n-a scos nici un scheunat, un racnet de ajutor, tocmai ea, marea vocalista, soneria ambulanta care da de stire orice se intampla!

Toata ziua m-a obsedat figura ei chinuita si spaima c-as fi putut pleca in graba la servici iar ea sa ramana blocata acolo, in zapada.

In dimineata asta.N-a mai nins. Nici Ciupi nu si-a mai manifestat dorinta de-a mai evada putin.

 
23 comentarii

Scris de pe 26 februarie 2011 în blanosii, de viata

 

Etichete: , , , , , ,

rautaciupisme

De cand cu ninsorile astea dobandim noi tabieturi ale diminetii: eu, impreuna cu lopata mea rosie curatam intr-o veselie curtea si drumul, Ciupi o taie fericita prin mahala, isterizeaza toti cainii vecinilor, dupa care vine sa se mai certe putin cu Berny si Freddie, „peretenii” ei de dupa gard.

Ooo, de-as gasi un traducator autorizat! Gras as plati sa-mi spuna ce-au ei de impartit la gard!

Pe cat de mica, pe-atat de maiestuoasa, mangafaua cea carna si pufoasa se retrage demna si-i lasa pe cei doi flacai mofluzi si melancolici .

Ei da, maine va fi o noua dimineata!

 
12 comentarii

Scris de pe 24 februarie 2011 în blanosii

 

Etichete: , , , , , ,

Și dacă

nu m-am maturizat până acuma … slabe șanse de-aici incolo!

Dimineața mă  scobor din pat copacel-copacel, cu toate incheieturile  scârțâind, cu oasele, oscioarele, tendoanele și tendonuțele protestând vehement. Căci de la o vârsta (parcă o aud pe bunica) … prea se supără pe tine propriul ambalaj și prea îți ies pe nas toate „lucrarile de întreținere” pe care ai promis c-o sa ți le administrezi și n-ai facut-o.

Dar e suficient sa arunc un ochi pe geam (nu de tot 😀 )

sa văd că a nins, că afară totul e alb,

ba chiar mai ninge în continuare, ca să regresez brusc cu un numar indecent de ani, să mă bucur cum numai în copilarie stiam s-o fac.

Imi place grozav să privesc cum ninge! E o voluptate teribila în a constata ca stratul de zapada a mai crescut un pic. Ca totul e alb, e gri, e albastru. Ca aerul are o consistenta de cristal, ca miroase a rufe inghetate, ca pot vana fulgii cu varful limbii…

Oare de ce?  Sofer sunt, deci n-ar trebui să ma bucur. La săniuș nu mă mai duc. Nici la patinaj. Cu schiurile n-am reusit niciodată să stabilesc vreo relație de simpatie.

Ceva-ceva tot ar fi!

Aproape ca mi-e și rușine să recunosc : imi place sa curăt zăpada!

Ce freze, ce pluguri, ce comandamente? Când eu si lopata mea rosie  pornim sa dezapezim curtea si strada devenim o forta de nestapânit!  Azi am acționat deja de doua ori, iar daca șalele mele (of bunico, cum nu te-am înțeles îndeajuns!) n-ar fi intrat la un moment dat în protest spontan as fi curățat drumul până-n vale.

Deja zăpada s-a asternut intr-un strat subtiel proaspat. Prognoza meteo zice ca de maine dimineata ninsoarea o ia de la capăt. Nu-i nimic, nu-i nimic … eu si lopata mea rosie suntem pe faza!

 
12 comentarii

Scris de pe 27 decembrie 2010 în de-a naibii

 

Etichete: , , , , ,