RSS

Arhive pe etichete: oameni

cea mai portocalie portocala

In ton cu precedenta poveste, v-o zic numa’ pe asta si dupa aia ma las de chestii lacrimogene, ca nu e stilul meu.

Ianuarie 1990, imediat dupa sarbatori. La un semafor, intr-un autobuz neasteptat de putin aglomerat, lafaindu-ma pe-un loc pe scaun, cu capul rezemat de geam (ca betivii), priveam strada. Mai bine zis oamenii de pe strada. Intotdeauna mi-a placut sa privesc oamenii de pe strada. Sa-ncerc „sa-i ghicesc”, sa brodez povesti pe seama lor. Cocotate pe un parapet trei siluete filiforme atrageau atentia. Trei boschetari: doua copilandre si-un baiat un pic mai rasarit, ingrozitor de zdrentarosi si de murdari, imbacsiti de jeguri stratificate, devenite lucioase. Parca tocmai iesisera dintr-o afumatoare,  sa traga un gat de aer curat si sa vada ce se mai intampla prin lume, iar lumea se uita contrariata la ei, neobisnuita pana atunci cu personaje dintr-astea prin buricul tragului.

Baiatul decojea cu gesturi lente o portocala. In ianuarie 1990 o portocala avea o cu totul si cu totul alta greutate – si dimensiune morala! –  decat are in decembrie 2011, dar asta e o poveste prea lunga asa ca am sa revin la baiatul cel murdar: in mainile lui negre portocala aceea era cea mai incredibil de portocalie portocala! Era chintesenta tuturor portocalelor ! Intreg ritualul descoperirii pulpei dulci si acrisoara si parfumata a fructului parea sa se deruleze cu-ncetinitorul. Cele doua fetiscane, asezate respectos de-a stanga si de-a dreapta lui, asteptau cuminti, dar cu ochii in flacari. Cred ca daca soarele s-ar fi pravalit la picioarele lor n-ar fi avut ochi sa-l vada, atat de naucite erau de pofta!

Uitandu-ma eu asa concentrata la scena asta muta, o banuiala grea a-nceput sa se insinueze: „sa vezi ca nemenicul jegos o sa haleasca bunaciunea asta fara sa le dea o farama fetelor, numa asa, sa savureze pofta lor neputincioasa, numa’ asa, sa le-arate cine-i seful!” … si maamaa ce m-am mai infuriat, si cata fiere oparita a inceput sa circule in mine!

Intre timp semaforul s-a uitat la noi cu ochiul lui verde, autobuzul s-a pus greoi in miscare, si-am mai apucat doar sa vad, clar si fara echivoc, zambetul victorios al baiatului rupand exact in doua portocala si daruind cu un gest regal fiecarei fete cate o jumatate.

Cred ca lui ii ajungea bucuria lor.

Povestea e adevarata 100% si m-a ciupit cu vanatai de bucatica de creier care pune etichete. De cate ori ma simt tentata sa iau prastia, sau mitraliera, sau ciuperca atomica la cate o categorie mai larga de pacatosi, mainile incredibil de murdare si slabe ale pustiului boschetar impart o portocala infinit de portocalie fix in doua jumatati.

 
11 comentarii

Scris de pe 15 decembrie 2011 în de viata

 

Etichete: , , , , ,

cromoterapie (1)

 

Se numeşte culoare percepţia de către  ochi a uneia sau a mai multor frecvente (sau lungimi de unda) de lumină. În cazul oamenilor această percepţie provine din abilitatea ochiului de a distinge câteva (de obicei trei) analize filtrate diferite ale aceleiaşi imagini… (Wikipedia)

 
2 comentarii

Scris de pe 29 septembrie 2011 în de viata

 

Etichete: , , , ,

ibăştoc. despre cum am ajuns acolo

Da, am fost. Fomeie ţapănă (mai lesne săribilă decât ocolibilă), săltată gratios peste prima jumatate de secol, m-am azvarlit plina de elan pionieresc in aventura Ibăştocului din Ibanestii de Padure. Si – tulai, Doamne!- bine-o fost!

Marturisesc (ce-mi mai place sa ma marturisesc de la o vreme!) ca, initial, mi s-a parut o utopie blogheristica. Curiozitatea si naivitatea (pe care ma incapatanez de prea multi ani sa mi le cultiv ca sa mai fac abstractie de ele) m-au impins sa ma bag si eu in seama si sa m-a anunt ca participant potential.

Iacata de ce, ca tot ardeleanu’ care dac-o zâs o zâs,m-am pornit joi, intr-o vreme, la ora la care Clujul incepea sa se incinga, la propriu si la figurat. Mi-a trebuit un secol ca sa-l strabat de-a cherestulu’, tarandu-ma odata cu alte sute de masini, de la un semafor la altul. Interval de timp numa’ bun de emis gândiri optimiste, gen: „de fapt ce caut eu acolo?” / „o sa fiu un fel de magar intre oi” / „una e pe net, alta in realitate” / „de fapt ce caut eu acolo?” / „oamenii astia se stiu de mai multa vreme,de fapt eu ce caut acolo?” …

In mod bizar, cand am iesit din stransoarea orasului, calatoria m-a acaparat si-am sarit cu totul in plina vacanta. A fost ceva foarte brusc, foarte abrupt, si foarte profund.

Doar eu, drumul (urcand, coborand, serpuind printre dealuri) si vara de august, cu simfonia ei de linii, culori, nuante, tonuri si mirosuri. Si ce dac-am luat niste gropi? Si ce dac-au mai fost si soferi badarani? Cerul a fost limpede, dealurile verzi, Margineanul mi-a cantat (si nici eu nu m-am lasat mai prejos!), iar Brotacul Furibund si-a facut cu prisosinta datoria. Ce-mi puteam dori mai mult? 

De la Reghin incolo, drumul a luat-o prin padure. A fost atat de frumos incat a-nceput sa-mi vibreze plexul solar! Noroc cu drumarii care-au inteles ca pericolul de a te lasa furat de peisaj e mult prea mare, asa ca l-au contracarat plantand gropi strategice, nenumarate gropi strategice, mari, adanci, imprevizibile … cu atata darnicie incat te obligau sa revii rapid la statul absolut prozaic de sofer cunascator de amarnice injuraturi (am mai avut cateva alunecari ocazionale in starea de zen admirand peisajul absolut fabulos, dar au fost iute soldate cu trosnete prevestitoare de dejghiocare de Brotac Furibund, asa ca m-am lasat pagubasa).

Si-am ajuns. Si nici macar nu m-am simtit stanjenita. Oare de ce ma asteptam sa ma simt stanjenita? Oare cum m-as fi putut simti stanjenita de niste oameni frumosi, si calzi, si nebuni exact atat cat trebuie ca sa ma simt in largul meu?

Pentru ca, inainte de toate, sa recunoastem, ai nevoie de-o doza sanatoasa de nebunie sa te apuci sa organizezi asa ceva. Sa aduni fata in fata, in plina realitate, oameni care se cunosteau -cei mai multi- doar in spatiul virtual (acel caldut spatiu virtual care te cam lasa sa arati doar ce vrei tu, sa spui ce crezi tu ca suna bine, sa brodezi povesti, sa insinuezi nuante siderale despre adevarul tau, doar al tau…).

Si sa-ti rupi din timpul intotdeauna prea putin, proiectand, organizand, negociind,rezervand, angajand, punand obrazul pentru cunoscutii-necunoscuti ce urmau sa se cunoasca. Sa crezi ca cei care promit ca vin chiar vor veni, sa ai incredere ca vor fi la inaltimea impresiei lasate acolo, pe blog, al tau sau al lor, sa nu-ti fie frica sa-ti asumi un potential esec  (saru’mana Mel, sa traiti do’m’ Pesti, s-ar putea sa ma insel, dar cred ca ati fost niste înaintemergatori in lumea asta ireala a blogheritului !)

Si-apoi iti trebuie o doza zdravana de scranteala ca sa te sui in avion, sau masina si sa te pornesti hebereu din Germania, Italia, Muntenia, sau Moldova (Ardealul deja n-are rost sa-l mai amintim) ca sa te intalnesti cu … (hai sa nu-mi mai exhib prezumptiile tenebroase).

Tot ce-am scris pana aicea a mers uns, fara vreun efort major, cuvintele s-au aliniat cuminti, fara sa trebuiasca sa le vanez cu incrancenare. De la o vreme, insa, stau si ma uit la ecran si-mi dau seama ca mi-e tare greu sa formulez in scris starea de bine in care am plutit din acel moment (si care vad ca se prelungeste nepermis de mult). Si-ncep sa ma intreb cat de mult se cuvine sa-ncerc s-o fac.

Hai ca mai deliberez cu mine insami inca o vreme. Pe seara o sa mai pun niste poze. Cu peisaje. Pe cele cu personaje o sa le postez dupa ce voi cere voie personajelor.

 
15 comentarii

Scris de pe 23 august 2011 în hai sa vorbim discutii

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,