RSS

Arhive pe etichete: parcare

conversație

De cu dimineață, înspre birou, fac o haltă scurtă la zupermagazinul din drum, să mai iau câte ceva de-ale imprimantelor și ale gurii. Incă nu-i inghesuială mare, locuri de parcare așa si așa, adică nu prea, cu excepția celor cu cărucioare desenate. Așa că mă înghesui și eu pe-o zebră, la capăt de rând, închid cu grija brotacul să nu stârnesc o avalansă de praf oarecum întărit pe caroseria sa plină de atitudine, și-o iau în pas zglobiu (la naiba, nu se mai incălzește odată!) către intrare.

Nu pot să nu bag de seamă cum un bemeveu argintiu, foaarte curat (recunosc, detaliul ăsta mă cam zgândăre de fiecare dată), oprește maiestuos și gospodărește fix pe zona rezervată persoanelor cu handicap. Ok, recunosc că și șoferul frustrat din mine consideră ca magazinul ăsta a cam exagerat, sunt cel putin 20 locuri de parcare cu carucioare desenate pe ele, altele nustiucâte pentru mame cu copii, noi astialaltii fiind mereu în pragul canibalizării pt orice petec de parcare. Poate că dacă ar fi ceva mai putine lumea le-ar lua mai in serios, sau macar daca vreunul dintre angajatii firmei ar urmari respectarea regulilor …. dar cum nu e cazul , mai tot timpul sunt ocupate de cei care prefera sa îngroase obrazul decat sa verse sange pentru un loc de parcare.

Doar că locul ăsta proaspăt ocupat de bemeveulcelargintiușicurat e fix la cătiva pasi de ușă, acolo unde mi s-ar parea vital să întelegi si să respecti nevoia de a-l lăsa liber pentru cineva pentru care conteaza, pentru care orice metru parcurs inseamna o lupta. Ei, si cine descalecă din bemeveu?  Nu, nu un om in nevoie, nu un cocălar cu freză gogosar, nu o pitziblondă cu pomponele… pogoară printre noi  un domn inalt și grizonaNt, foarte zen și părând posesorul unei bune păreri despre ea lume si viată, despre el insusi și, normal, despre bemeveul său.

Trec prin zonă promițându-mi că o să fiu cuminte – o să fiu cuminte, n-o să comentez nimic, nu trebuie să educ eu chiar pe toată lumea, poate ca omul ăsta o fi avand si el vreo dizabilitate interna, poate găndeste mai lent, poate o să-l chinuie constiința ca …

– E pentru cei cu handicap – imi aud  vocea (normal, ca de obicei, m-am trezit vorbind!).

Domnul se uită mirat la mine, precum un ghepard aristocrat la o muscă cheaună.

– Si?

– Si nimic, mă aud din nou, doar vă spuneam că locul pe care tocmai l-ați ocupat e pentru handicapati.

– Lucrați cumva (privire teatral-rotitoare prin parcare) aici…îîîîî … la magazin?

– Nu.

– Sunteti responsabilă cu ordinea pe aici?

– Nu. Doar fac conversație.

– Pai dacă nu sunteti plătita ar fi mai bine să nu …

Tonul e tot mai apăsat și mai iritat, adică hai ma leși?…du-te și mai băzaie și pe la alte mese că eu am o treabă…

Simt cum nara stangă incepe sa fumege și beligeranța îmi dă tărcoale, da’ o să fiu cuminte – o să fiu cuminte…

– Ei, că doar nu doare chiar așa tare faptul că v-am spus că…?

– Păi cam da. Deci mai bine nu.

Cred că, la un loc, batem lejer centenarul, asa că nu pot să nu mă mir de felul in care discutia o ia hia pe panta înfruntarii șoferesti.

– Multstimate domn, dacă v-aș fi spus (mă uit la el, intre timp s-a mai apropiat și e mai inalt ca mine cu 1,5 capete, ce naiba să-i fi spus ?) aveti picioare lungi…v-ați fi supărat?

Văd cum îl bântuie mai întâi o mirare mare, apoi un zâmbet mic, da’ se tine tare, joacă dur, cine râde primul pierde, așa că-mi răspunde, da’ nu fără chiar o undă jucaușă de cochetărie:

– Nu, pentru că știu ca le am lungi!

– Ei, vedeti cum e să faci conversație ?! Eu doar vă spuneam că locul pe care ați parcat este pentru handicapati!

Ne-am despartit în termeni glaciali, ca să nu zic chiar glaciari, urându-ne reciproc … s-avem parte de o zi minunată!

Sper sincer să nu fi concluzionat eronat cum că aș fi atentat la pudoarea sa.

a-parcare

PeSeu

Credeați că ati scăpat? Credeati că gata, am fugit in lume?

He he, ce v-am păcălit!

 
14 comentarii

Scris de pe 31 Ianuarie 2017 în de-a naibii

 

Etichete: , ,

soferesti

De cu dimineată ajungem, eu si brotacul furibund, cu maare întarziere în parcarea din faţa Sălii Sporturilor. Acolo – înghesuiala neasteptată: tot felul de camioane, care mai de care mai barosane si mai încărcate, amplasate lejer haotic, cam de-a cherestulu’ drumului. Mda, e clar, iar punem de-un Septemberfest, cu muzică, zbânţuială, tarabe, prosoape cu leoparzi din China, kurtoşi, sfârâială de mici, tiribombe, înghesuială si bere, muulta bere!  No, asta e, deocamdată mă strecor printre doi mastodonti în curs de descărcare, trag brotacul furibund cât mai pe-o margine, să nu încurce pe nimeni, îi zic „şăzi mumos puiule, că ăştia numa’ se fac, nu te chiar papă” şi-o iau voios, în tropăit sprintar, către bazinul din parcul universitar.

La bazin: rai! Apa numa’ bună, înghesuială nici vorbă la ora asta, aşa că m-apuc să fac talente pe înotatelea, în toate stilurile pe care le ştiu sau nu le ştiu, că eu vreau să mă antrenez -la aceeaşi strigare- cardio, stretching, callanetics, să slăbesc, să fac muşchi şi să mă bălăcesc. Aşa că mă căznesc, nu glumă, fac valuri cât cuprinde, iar dacă nu mă duc şi vin pe culoare, atunci precis fac exercitii de tip aqua-gym-contabilo-tonifiante. Al fine, îmi aduc aminte că eram oricum în întârziere, oftez a jale si mă pornesc, din nou, înspre birou. Cu vreo zece centimetri mai înaltă, cu umeri mai drepţi, cu pasul mai lung si mai ferm, cu senzatia că-s mai tânără si mult mai „hot” decât la venire.

În parcare,altă configurare: brotacul meu nici nu se mai vede! De jur împrejurul lui s-a adunat, bot în bot,o ditamai haita auto: încă un tir,  vreo două dube şi alte chestii cu roţi si felurite tracţiuni. Simt cum centimetrii mei proaspăt câştigaţi încep să dispară, cum umerii se-adună si paşii se scurtează. Discret, un abur cu aromă de pucioasă începe să iasă pe nara stângă. Semn rău. Pe măsura ce mă apropii încep să înregistrez detaliile: de după un camion, nişte doreli descarcă ceva materiale, aparent fără să bage de seamă precipitarea cucoanei către machineta încercuită din toate părţile. Unul dintre băieţi zice ceva, ceilalţi râd pe-nfundatelea, iar după cefele lor oarecum crispate realizez că, de fapt, ţine de regia momentului să nu mă vadă neam. Că da, pâna la urmă, există şi un fel de culoar de retragere, foarte sinuos şi alambicat, şi ia hai să vedem noi cum o dă de gard cucoana.

No, dacă-i pe bază de scenariu hai să participăm ! Zâmbesc serafic, mă aştern ca o boare la volan, dau cheie şi-i susur veninos brotacului: „dacă nu faci exact cum îţi spun te lipesc de toţi pereţii, de nu mai iesi din service trei luni” . Regret sincer că nu am in dotare nişte manuşi albe, de aţică, si-o pălărioara cu voaletă, ar cam trebui să fiu mai atentă la nişte butaforie dintr-asta de ocazie, dă bine şi ţine de firescul atmosferei…Mâna dreaptă se aşterne elegant pe spătarul din dreapta. Bineînteles cu degetul mic aratând graţios înspre tavan. Mâna stângă se încleştează pe volan, cu cotul uşor ridicat, ca la tangoul clasic. Expiratie profundă. Pornim.

Miracol! Nu stiu dacă datorită ştiinţei mele, sau abilităţii brotacului, sau ambiţului zgândărit al amăndurora… cert e ca facem, în marşarier,un parcurs in forma de Z, printre camionete si dubiţe şi tiruri cu uşi uitate deschise, fără să atingem, să zgâriem, sau să inoportunăm. Atât de exemplară e mobilizarea, încât totul se derulează dintr-o singură mişcare, o minunată si elegantă singură mişcare, de parcă ar fi fost o joaca de copii pentru noi. Iesind din încercuire opresc să cedez trecerea unuia cu prioritate, apuc să aud un „eeeee” admirativ, adică „noi suntem băieţi fairplay, respect cucoană!”, da’ nu cedez, sunt in continuare bărbată, fără să întorc capul îmi pun pe nas ochelarii de soare stil John Lennon, ii fixez temeinic cu un bobârnac si pornesc spre lumea larga. Precum Napoleon.

Un kilometru mai încolo dau sa intru în parcare si aud în spatele mele zvon de frâne abraşe, chiuit de claxon si ecouri de proteste verbale. Bineînţeles ca reacţionez spontan, delicat si feminin: băăi, eşti tâmpit? (…şi cu doamna mămica dumitale, care nu te-o învăţat că atunci când cineva semnalizeaza c-o ia la dreapta, chiar o ia la dreapta…)

Pentru că – nu-i asa? – eu întotdeauna semnalizez!

Oare chiar n-am semnalizat?

Oooops!

 
30 comentarii

Scris de pe 27 Septembrie 2012 în de-a naibii

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

rivalitati

Azi, la aeroport, chinuind-ma sa-mi parchez brotacul furibund pe jumatatea de loc ramasa intre o bordura inalta si-un hamăr dintr-ala negru, mare si rau,

mi-am adus aminte subit de-o mica intamplare cu trairi colorate de-acu cativa ani.

Era pe vremea cand eram mandra posesoare de Tico nervos si obraznic

Ce limuzeta, domnule! Cata prestanta si tinuta pe patru roticute! Bineinteles ca multi reiterau mustacind bancuri de pe vremea Lastunilor, dar noua nu ne pasa, faceam o echipa teribila si ne simteam regii imperfectului carosabil urban. Cateodata chiar ne obrazniceam si dadeam clase in alinieri cu fata, spatele si de-a cherestulu pe submultipli de parcare limuzinelor obeze si cu fundul lat, numa’ asa, sa crape rânza-ntrânsii si-ntrânsele!

Ei, si-ntr-o buna zi, in buricul targului, la ora de inghesuiala si foşnăială maximă pe Floaşter, echipa asta de aur a intrat in conul de umbra al unei dihanii mari, negre si cat un bloc, care inainta aleator serpuit pe trei benzi. Condusa (altminteri cum?) de-o blonda. Ori soferita statea rau cu orientarea , ori nu mai condusese fiara pana atunci, ori -pur si simplu- era imbatata de senzatia aceea de putere pe care i-o dadea volanul dihaniei uriase. De o suta de ori ne-o inghesuit, mai-mai sa ne tosoneasca, de alta suta de ori ne-o „luat fata” la milimetru, fara preaviz. Ba a franat ca nebuna in fundul zvelt de Tico, ba a franat nesimtit in fata boticului fermecator de Tico… Toate aste pe parcursu a vreo 500 metri liniari. La inceput am reactionat calm, apoi am inceput sa ne simtim iritati, dupa care am devenit de-a dreptul furiosi. Furia celui mic, sicanat de cel mare nu din rivalitate, ci pur si simplu din neatentie, bagatelizat, redus la dimensiunea de nesimnificativ si foaaarte umilit.

Pana la urma am oprit la semafor pe pozitii de egalitate. Strangeam nervos volanul, piciorul tremura deasupra acceleratiei, eram si eu si Tico un tot arcuit, pregatit sa se azvarle inainte. M-am pomenit gandind cu ura patimasa: „baa, daca te mai prind pe banda mea zob te fac!” Dupa care, brusc, m-a umflat rasul. Eu si Tico eram, la un loc, cat o roata si jumatate a bestiei negre.

Care da, era un Hummer.

Cautarea zilei: „na-m nici grebla na-m nici furca” 

Intrebarea zilei: da’ ce a-i?

 
5 comentarii

Scris de pe 23 Noiembrie 2011 în de-a naibii

 

Etichete: , , , , ,