RSS

Arhive pe etichete: sansa

muguri, uitare si incapatanare

Am verificat: am chiulit de la birou fix in 17 martie. Atunci mi-am afanat si pieptanat cele cateva straturi „agricole”, am curatat frunzele capsunilor si fragilor si-am toaletat tufa de forsythia.Care tufa, de atata toaletat, incepe sa arate mai degraba a pomisor decat a tufa. Cu aceasta ocazie am taiat mai multe ramurele inmugurite.

Frumos inmugurite. Dupa atata iarna parca nici nu-ti vine sa te-apuci sa toci si sa bagi la compostat atata promisiune de viata verde. Asa ca am pus  betigasele pe mijlocul  cararii pavate, ca sa ma impiedic de ele cand ma intorc in casa si sa le iau cu mine, sa le pun in vaza.

Ei bine nu m-am impiedicat!  Au ramas, amaratele, pana in 27 martie, adica fix 10 zile. Am mai trecut pe-acolo, de fiecare data mi-am zis ca asta, e o sa trebuiasca sa le-arunc in compostor daca nu m-am invrednicit sa le pun intr-un vas cu apa, dar mereu am gasit ceva mai important de facut. Cand in sfarsit le-am luat in mana am bagat de seama ca nu erau tocmai uscate, iar mugurii pareau sa mai aiba ceva vlaga . „Sunt o bestie neglijenta – m-am rasfatat eu pe mine  – iar voi meritati o a doua sansa!”

A naibii obsesia asta cu sansa, da’ cateodata chiar functioneaza:

Dupa 2 zile, tuflite inhalba de pe pervaz, arata dupa cum se vede.

10 zile au asteptat pe beton. Noaptea s-au invelit in bruma, nimeni nu le-a intrebat de sanatate, daca nu vor o cana de apa, o maslina, un mizilic cu ingrasamant …Pur si simplu ma fascineaza capacitatea asta incredibila de a supravietui impotriva oricaror vicisitudini, incapatanarea de a lupta pana la capat.

Daca dau mustete le bag in pamant!

Pentru ca merita !!

 
14 comentarii

Scris de pe 31 martie 2011 în de gradina

 

Etichete: , , , ,

mistere

Candva, prin  mezozoic probabil, am lucrat – vremelnic si fara sa aduc mari prejudicii intreprinderii socialiste de stat respective – la un laborator de metrologie. Chiar si-n acele vremuri de demult se practicau inventarierile, iar cu ocazia unei astfel de actiuni s-a constatat lipsa unui cleste patent. Maare paguba-n ciuperci, chiar si la standardele de-atuncea! Singura persoana cu adevarat marcata de toata povestea a fost un coleg care-si amintea obsesiv gestul larg cu care il imprumutase cuiva si vocea proprie rostind „poftim!”. Nu putea sa vizualizeze figura primitorului, in rest… si dupa un an de la momentul respectiv il auzeam rememorand:

-Imi aduc aminte perfect:era aici pe banc,uite aicea, eu l-am luat… m-am intors … i l-am pus in mana si i-am zis „poftim”. Da’ nu-i vad faţa!

Asa si eu 😀  Mi-aduc aminte perfect gestul cu care mi-am scuturat mana, aveam niste seminte lipite de degete, le-am scuturat de-asupra ghiveciului aflat intamplator in zona, dupa ce scosesem din el ceva plante decedate-n iarna asta … si-am zis „va mai dau o sansa!”

Pur si simplu nu-mi dau seama de care-or fi, ca n-am umblat eu cu prea multe feluri de seminte in primavara asta. Nimic din ce-am semanat stiintific (?) n-a rasarit atat de rapid si-atat de vivace.

Acuma o sa trebuiasca sa am grija de ele la maxim, nu de alta, da’ sa vad si eu ce-am semanat!

 
9 comentarii

Scris de pe 19 februarie 2011 în de gradina

 

Etichete: , , , , ,

Bismarck

Nu, nu despre acest Bismarck am sa povestesc eu acuma

ci despre Bismarck al meu (pe scurt Bisi, nu Pisi, Bisi s’il vous plait):

(timpul a dovedit ca era un nume predestinat, intrucat a dobandit ceva din atitudinea predecesorului sau).
A intrat in familia noastra in noaptea din Vinerea Mare acu vrea 9 ani. Folclorul familiei pastreaza vie amintirea conform careia am fost gasita atipita cat is de lunga pe parchetul din dormitor, cu capul in dulapul in care mume-sa Kaldera , facand abstractie de toate culcusurile care i le organizasem eu, se caznea de multe ore sa-l aduca pe lume.
Initial l-am promis fiului unor prieteni, care se pregatea pt capacitate, in cazul in care isi lua examenele cu brio.Baiatul a fost de comitet si s-a achitat de partea lui din intelegere, insa ai lui au descoperit  ca este alergic (inclusiv la parul de animale), asa ca a i s-a inchis gura cu o excursie nu stiu unde.
Iar noi am ramas cu Bisi, care a devenit bijuul cu patru labe si mult par al familiei.
In afara faptului ca in copilarie reusea mereu sa evadeze din incercuirile create de noi si sa-si marcheze teritoriul in cele mai neasteptate locuri, ca in adolescenta avea o predilectie vadita la rosul incaltarilor de piele, alese pe criteriul pretului cel mai piperat, iar in prima tinerete sarea direct la beregata oricarui caine mai mare decat el (motiv pt.care deveniseram niste intimi ai cabinetului veterinar) a fost un catel foarte cuminte.
Daca era in casa dormea, manca, iar dormea si , uneori, era foarte tandru.Si-i mai placea mult sa-i fac dus.
Afara alerga intr-una. Pur si simplu n-a inteles nici pana in ziua de azi ca sub cerul liber poti sa mergi la pas, sa stai tolanit sau sa motaiesti intins la soare.
Maicamea l-a banuit multa vreme ca e autist.Pentru ca nu avea veleitati de comunicare.El lua totul ca fiind ceva dat, si nu dadea semne de tresariri existentiale.Definitoriu era modul in care se asternea la somn: niciodata chircit, niciodata modest incovrigat.Pur si simplu sarea pe fotoliu, se intindea pe spate, ofta, isi raschira labutele cele scurte in directia tuturor punctelor cardinale,dupa care adormea.

Multe as putea povesti despre Bisi …
Acu’ un an, in Vinerea Mare, zisa si Vinerea Patimilor, Bisi a paralizat.
Mai intai a schiopatat putin, apoi a inceput sa traga un picior din spate, apoi a cazut, inert de la mijloc pana in varful cozii.
Prima data ni s-a promis ca o sa-si revina.Vreme de cateva saptamani am sperat.Stiam ca teckelii (sarmosi sau nu) au mereu probleme cu coloana, dar cu un tratament atent sustinut, au sanse la o viata lunga.
N-a fost asa. Dupa incheierea unui ciclu de tratament, cand ar fi trebuit deja sa mearga, Bisi era tot mai letargic si mai departe de postura patrupeda .
Asa ca am trecut la  consultarea unui veterinar specializat in chirurgia coloanei.Omul l-a ciocanit, intepat,tras, impins cu multa atentie, ne-a trimis sa-i facem tot felul de radiografii, dupa care ne-a explicat, onest, ca sansa lu’ Bismarck al nost’ de-a se mai face cum a fost sunt sensibil apropiate de zero.
L-am ascultat cu foarte mare atentie … n-a spus pur si simplu zero.
Eu am obsesia folosirii tuturor sanselor, inclusiv a ultimei dintre ele.Doar dupa ce ai incercat-o si pe asta, si ai esuat, ai dreptul sa depui armele.Asa ca mi-am infipt privirea in ochii doctorului si l-am intrebat: daca ar fi cainele dvs?
A fost un mare domn.Aproape ca nu mi-a luat bani pt.operatie, doar ceva modic, pt medicamente.
Au urmat alte zile si saptamani in care am asteptat cu sufletul la gura o minune. Care n-a aparut.
Mai bine zis n-a aparut asa cum o gandeam noi.
Inaintea operatiei, cand se vedea fara nici un dubiu ca sufera, ca are dureri, ca mananca si bea apa mai mult ca sa scape de gura noastra, mi-ar fi fost mult mai putin greu sa iau decizia de a cere sa i se faca Injectia. Acea injectie …
Trasesem aer in piept si ma pregatisem s-o fac.Dar a intervenit operatia, zvacnirea de speranta, asteptarile…
In timp ce lui Bisi ii era tot mai bine (avea o pofta de mancare nebuna, parc-ar fi vrut sa recupereze lungul post, era tot mai alert,si se vedea ca face eforturi sa invete sa se miste in noile conditii), mie imi era tot mai greu, stiind ca n-o sa mai mearga niciodata, sa-mi fac curaj sa rostesc cu voce tare cuvantul ala sinistru.
Asa ca, in mod absurd, am inceput sa aman decizia: nu astazi maine, sau poate mai bine poimaine, uita-te la el ce vesel e, hai s-o lasam pe saptaman viitoare…
Pana intr-o buna zi, in care am avut marea revelatie: Bisi voia sa traiasca, si -mai ales- nu avea constiinta neputintei si nefericirii sale.
El era alaturi de haita sa (adica noi ), unde se simtea in siguranta,nu avea dureri, manca bine, dormea bine, ne era devotat si noi ii eram devotati. Ca asa e intr-o haita .
Asa ca am dat naibii injectia, si ne-am hotarat sa vedem cum putem trai mai departe impreuna.
Am invatat arta „impapusarii” perfecte , in asa fel incat sa nu-si mai piarda pampersii in cele mai neasteptate locuri.
Sa-l lasam in gradina cu „rochita” (a se citi punga de plastic), ca sa alunece cat mai usor pe iarba.
Sa-i bandajam picioarele inerte, ca sa nu-si juleasca pielea de pe ele.
Am invatat sa-l ascultam.
Pentru ca el a agatat „autismul existential” in cui si-a inceput sa comunice cu noi.Sa ne spuna ce vrea, cand vrea, unde vrea…A dobandit incredibil de multe inflexiuni in voce.Indica directia in care vrea sa fie dus prin modul in care isi indreapta capul, sau tot corpul.A invatat sa treaca peste praguri, sa solicite sa fie saltat pe canapea, sau sa se prelinga jos de pe ea…
Mama a ajuns sa faca retractari: eu l-am crezut tembel, da sa stiti ca nu-i, asta se pricepe sa ma faca sa ma simt vinovata, numa’ un pic daca ma gandesc urat la el, una-doua se-apuca sa ma linga pe mana…
Nu va imaginati ca toata casa se invarte in jurul lui.Exista o rutina (spalat, impapusat, hranit, plimbat) pe care o respectam zilnic, dar nu e din cale-afara de cronofaga si nici nici nu presupune eforturi iesite din comun.
Socul a fost cand am reusit sa-i facem sa functioneze „rotobilul”, echivalentul cainesc al unui scaun cu rotile , ei … atunci mi-a fost dat sa vad fericirea in stare pura.E foarte greu de redat modul in care a tasnit din curte, viteza absolut incredibila cu care-a reusit sa se deplaseze dupa luni de minima miscare.Nu eu l-am tras dupa mine, a trebuit sa ma opintesc bine ca sa-l tin! La un moment dat am scapat lesa din mana si dus a fost! Desi am alergat din rasputeri l-am ajuns doar dupa ce s-a rasturnat intr-un sant de pe marginea drumului. Cand m-am aplecat ingrozita am vazut ca era intr-un fel de transa, cred ca nici nu realiza ce i se intamplase … in momentul in care l-am intors a zbughit-o iar, ca si cum nimic nu se intamplase.

Stiu ca nu e un rasfat estetic, dar priviti-l la startul unei oarecare plimbari matinale:


Acum a devenit un fel de expert in deplasarea pe baza de roticute.Coboara fara probleme prin rape care ma aduc in pragul colapsului, ia curbe pe o roata, alearga pe drum, alearga pe camp, la deal, la vale… ALEARGA.

Asa ca , trebuie sa recunoasteti, el nu este un invins, ci un invingator!

 
22 comentarii

Scris de pe 4 iulie 2010 în blanosii, de viata

 

Etichete: , , , , ,