Ieşind de la finanţe…
In faţa mea, deplasandu-se cu paşi incredibil de mari, o doamnă mică şi îndesată vorbeşte agitat la telefon. Arată cam caraghios aşa cum înaintează aplecată mult în faţă, contracârand greutatea unei enorme genţi patraţoase (gen moaşa comunala). Hodoronc-tronc şi-a mai şi trântit pe cap o pălărioară verde, probabil în încercarea de a înlătura orice eventuale dubii asupra feminiţatii sale.
O depăşesc rânjind rautacios pe dinăuntrul meu: pare media aritmetică a unei femei-comisar şi-a unui vânătoras-iscusit (mă mir şi eu de răutatea mea, dar îmi amintesc ca ies de la Finanţe, aşa că mă iert repede).Cu asta basta, mă pregătesc s-o şterg din conştienta mea…dar mă ajunge din urma vocea, incredibil de melodioasa, de soprană rostind puţin in falset, în totala disonantă cu aspectul aiurea slefuit. Tonul e undeva intre agasat,speriat si exasperat.
– Mamă, ascultă-mă. Maamă ascultă-mă un pic! La Trezorerie. Nu. La Tre-zo-re-ri-e. Nu FERONERIE mamă! Ce feronerie? Treeezoreerieeee…
Brusc, un val de compasiune mă cuprinde: amarâta a supravieţuit finanţelor, da’ cu mama va fi a naibii de greu …
