RSS

Arhive pe etichete: vacanta

trei doamne și tăte trei, fără a mai socoti și brotacu’ (furibund)

Deci am pus poze cu verde-verde-verde, am facut si-un rezumat la cat de bine-o stiut fi, da’ am omis sa povestesc cat de frumos ne-am dus si-am venit. Hai ca nu ma intind prea tare-n firul naratiunii.

La dus:

1.Trei duamne de la Cluuj, frumos instalate in brotacul furibund fercheș și proaspat revizuit,am pornit intr-o duminica, foarte de dis-dimineata, in marea aventura. Eu, sofeurul competent, repetandu-mi ca pe-o poezie invataturile d-lui Feri, supermecanicul auto: si sa aveti grija, prima suta de km sa mergeti cuminte, ca tocmai v-am schimbat tamburii la frane. Deci pornim. N-apucam sa trecem dealu’ Clujului, ca ceva incepe sa sune. Cum m-atingeam de frana ceva incepea sa rrrârrrrrâie pe undeva pe dedesubt, cam pe unde-mi imaginam eu (si credeti-ma, am o imaginatie bogata) ca ar trebui sa fie puntea spate. Indiferent de delicatetea actiunii mele rrrârrrrrâiala aparea prompt, ca o confirmare a baiului cât casa. Bizar, brotacul raspundea foarte cuminte la toate comenzile, torcea placut la drum, tragea frumos, se domolea exact cand apasam pedala corespunzatoare. Doar ca rrrârrrrrâia. Daca ar fi fost o alta zi a saptamanii as fi tras pe dreapta si l-as fi sunat pe Feri. Duminica fiind, mi-am zis ca ce-o fi o fi, mergem mai departe, iar in caz de la o adica ne-om descurca noi cumva, pe principiul „niciodata n-o fost sa nu fie cumva”. Daa, stiu, foarte-foarte matur! Pentru mentinerea moralului echipei mi-am compus o față de sofer relaxat, drumul se asternea frumos in fata noastra, nu suna nimic, plecam in vacanta si  totul era perfect. Fetele, vesele si ele, se bucurau din plin de aventura incipienta, spuneau glume si rââdeaaam-râdeam zglobiu. Dupa vreo cateva zeci de km o aud pe coechipiera din spate facand un OH! discret, urmat de-un „pot sa iau de-aici badogul asta de bere care tot zornaie printre banchete?” Urmatoarele 5 minute au fost destinate marturisirii banuielilor incercate, strategiilor de disimulare, precum si a politicilor de rezolvare a problemei, puse la cale de fiecare in parte, asa, grijuliu si atent sa nu bage spaima in celelalte.

2. Da, stiu si recunosc, am o problema cu tehnica: imi trebuie cativa ani ca sa accept ultimele racnete ale stiintei. Ma rog, cativa ani ceva mai multi. Nu am nimic cu ele, cu racnetele stiintei zic, sunt foarte bune, iti usureaza foarte mult viata, mai ales atunci cand le folosesc altii pentru tine. Factor agravant: nu le-am avut niciodata cu geografia (stiu, e rusinos, nu sunt deloc mandra de una ca asta!). Pe cale de consecinta, cu o seara inainte de plecare, BalaurulConsort face o sedinta de instructaj pe teme de orientare. Cea mai buna varianta la care ajunge este GoogleMaps. Uite, pleci de-aicea si ajungi aicea, tu nu trebuie decat sa urmaresti ce-ti zice el, prima la stanga, a doua la dreapta si gata, ai ajuns. Ca sa fie sigur salveaza omul itinerarul, daca ramanem fara semnal sa n-o dam in bara, ma pune si pe mine sa intru, sa ies, sa dau cautare si alte chestii dintr-astea. Pana la urma ajungem la numitor comun, eu dau semne ca incep sa inteleg, el pare sa fie convins ca eu incep sa inteleg.

Deci, cum ziceam, duminica, foarte de dis-dimineata, trei duamne de la Cluuj, pornim in marea aventura. Prima parte a drumului decurge lin (mai ales dupa depistarea si anihilarea badogului de bere), ca nu aveam de mers decat tot-inainte, pe drumuri deja stiute. Cam de cand dadeau sa se complice un pic lucrurile, in apropierea Sebesului, trag pe dreapta, ma bag in telefon, dau pe ultimul racnet al stiintei de cu seara aprofundat, ma minunez ca toate-s acolo unde le lasasem, harta, sagețelele, tot tacâmul, dupa care ii pun, fara nici un preaviz, toata tehnica si stiinta in brate coechipierei din dreapta. Care coechipiera e cam tot atat de vrednica din punct de vedere tehnico-stiintific ca si mine. Daca nu si mai rau. N-are timp sa traga aer in piept sa protesteze, ca eu ii si explic doct ca mai simplu de-atata nu se poate, uite, are si sageti si iti si zice cu cuvinte, totul e sa nu-l scapi din mâna, asa ca pornim pline de incredere in destinul nostru. La urmatorul sens giratoriu iesiti pe a 3-a la dreapta, (pentru orice eventualitate coechipiera din spate trage de googlemaps versiunea maghiara, curios, si ala zice la fel) numaram toate cu sufletul la gura, uite prima, uite-o pe-a doua, yeeees, am invins, am reusit s-o luam pe a 3-a fix cum ne-o zis! De-aici incolo lucrurile se linistesc, ultimul racnet al stiintei ne zice ca mai avem ‘jde km de mers tot inainte, tulai doamne, mare lucru ti-e si cu tehnica asta!

La intrarea in Cugir parca ceva nu suna bine. Coechipiera fata-dreapta chiar zice cu voce stinsa ca parca n-am avea ce cauta acolo. Esti nebuna? Uita-te pe harta marcata, am facut totul ca la carte, suntem fix pe unde trebuie! Ajungem la o intersectie unde tehnica prefera sa taca. Bilingv. Ei, o luam pe-aicea, ca e clar ca e drum principal. Dupa, tehnica se trezeste vorbind si ne indeamna s-o luam la stanga. Noi ne executam si-ajungem sa facem o vizita scurta, dar rodnica in impresii, parcarii unei fabrici celebre. Ultimul racnet e tot mai hormonal in reactii, ba zice, ba tace, noi efectuam vreo doua tururi complete ale centrului localitatii si-ale imprejurimilor, dupa care bajbaim inspre un drum ce pare sa paraseasca localitatea, cu semne clare de urcare inspre munti. La un moment dat oprim si intrebam un tip, cam speriat din principiu, daca am luat-o bine inspre Transalpina. Omul se uita luung la noi, da’ lung de tot, dupa care raspunde evaziv ca daa, se poate, da’ o sa fie cam greu, ca-i drumu’ cam rau. Nu-i nimic, nu-i nimic, noi pornim curajoase, mai ales ca racnetul tehnicii a-nceput din nou sa ne zica pe unde s-o luam. Adica tot inainte, precum pionierii! Din cand in cand suntem indemnate s-o luam la stanga, sau la dreapta, desi drumul se-ncapataneza sa nu se intersecteze cu nimic. Apoi se-ncranceneaza sa ne convinga sa continuam sa purcedem inainte. Gropile, la inceput discrete si firave, sunt tot mai zdravene si mai dese, peisajul e tot mai superb, iar drumul tot mai ingust. Increderea in ultimul racnet al stiintei incepe sa se clatine. E zguduita definitiv si irevocabil in momentul in care coechipiera din spate scapa o-njuratura universal valabila si ne zice oripilata: NESIMTITUL ASTA MA INTREABA UNDE SUNTEM!

Asta e picatura care ne convinge ca intoarcerea e rusinoasa dar sanatoasa, asa ca o luam pe unde-am venit, dand marunt din buze ca macar unguru’ o fost cinstit si-o recunoscut ca nu stie, in timp ce astalaltu’ si-o dat  cu presupusu’ pana-n panzele albe. Ulterior aveam sa aflam ca da, in principiu am fi putut ajunge, nu e clar insa in cat timp, in ce conditii si cu ce nivel de integralitate. Pana la urma dam de-un echipaj de politie oprit pe marginea drumului, intr-o parcare. Initial se uita la noi de parca ar banui ca vrem sa-i violam. Dupa abordarea la sentiment devin superamabili si foaarte induiosati: cum Doamne iarta-ma am ajuns acolo (in subtext, femeile astea nu-s in stare sa se orienteze ioc, ce google, ce maps, doar trebuia sa urmati indicatoarele!), va duceti pana la Sebes, ati inteles? pana la Seeebes, si de-acolo… Pana la urma am facut un ocol de vreo 80 de km, dar ce frumos si instructiv a fost!

La intoarcere ii povestesc BalauruluiConsort tarasenia. Ochi in tavan, suras cu subanteles, comentarii fara echivoc (cine stie ce i-ai facut tu!). Dupa care, spre exemplificare, ruleaza aplicatia de pe telefonul propriu. Normal ca, pentru a ajunge pe Transalpina, dinspre Sebes trebuie s-o iei inspre Cugir. Vazand atata consecventa simt cum ma bantuie un usor fior de simpatie inspre ultimele cuceriri al stiintei si tenicii!

Prea lung m-am pierdut in firul epic! Despre „La intorcere” povestim la o data ulterioara.

PS Ca sa vedeti cat de malefica e stiinta asta! Azi i-am mai dat o cautare la itinerarul cu pricina si nici vorba de Cugir in propozitie!

 

 

 

 

 

 
8 comentarii

Scris de pe 16 Iulie 2017 în de viata

 

Etichete: , , , , , , ,

jocul de-a vacanta

Si ce daca a fost uneori innorat?Si uneori a mai batut si vantul.
Si unele vietati
au ramas cam neidentificateiar altele s-au dovedit misiune imposibila in demersul de graseiere a arhicunoscutului „cheese” ?Lumea s-a dovedit iar si iarăceva atat de frumossi de viuincat uneori, de la atata verde in verde peste verde langa verde de nespus de verde, incepeau sa te doara, intr-un mod foarte placut, ochii.Si sufletul sa cante.Ei, nu doar sufletul. Dar la orice stana europeana gasesti destule pentru alinarea trupului.Si, mamaa, cat e bine-a fost!

Pana la urma a trebuit sa admitem ca toate lucrurile au si un sfarsit. Care, uneori, e apoteotic.

Si-am incalecat pe-o șea

 

 
4 comentarii

Scris de pe 15 Iulie 2017 în de viata

 

Etichete: , ,

Fărâme de vacanţă

Sau cât de simplu e, uneori, să simţi că viaţa e un lucru mare.

2013-08-25 15.02.40

 

2013-08-25 15.22.49

 

DSC00044

 

DSC00049

 

DSC00063

 

 

 
5 comentarii

Scris de pe 14 Septembrie 2013 în de viata

 

Etichete: , ,

vacanta

Pana acuma a fost cam asa.

DSC09982Strivita intre un geam dincolo de care era vara altora si niste jaluzele care erau ale mele.

Acum am vazut cerul.

DSC09985Maine dimineata deschid si geamul 😀25.05.2013 016

 

 

 
8 comentarii

Scris de pe 22 August 2013 în de viata

 

Etichete: , , ,

vacanta. acasa. dis de dimineata

Pe la 11 a.m.

22.12.12 009

22.12.12 010

 
15 comentarii

Scris de pe 30 Decembrie 2012 în blanosii, de viata

 

Etichete: ,

ibăştoc. despre cum am ajuns acolo

Da, am fost. Fomeie ţapănă (mai lesne săribilă decât ocolibilă), săltată gratios peste prima jumatate de secol, m-am azvarlit plina de elan pionieresc in aventura Ibăştocului din Ibanestii de Padure. Si – tulai, Doamne!- bine-o fost!

Marturisesc (ce-mi mai place sa ma marturisesc de la o vreme!) ca, initial, mi s-a parut o utopie blogheristica. Curiozitatea si naivitatea (pe care ma incapatanez de prea multi ani sa mi le cultiv ca sa mai fac abstractie de ele) m-au impins sa ma bag si eu in seama si sa m-a anunt ca participant potential.

Iacata de ce, ca tot ardeleanu’ care dac-o zâs o zâs,m-am pornit joi, intr-o vreme, la ora la care Clujul incepea sa se incinga, la propriu si la figurat. Mi-a trebuit un secol ca sa-l strabat de-a cherestulu’, tarandu-ma odata cu alte sute de masini, de la un semafor la altul. Interval de timp numa’ bun de emis gândiri optimiste, gen: „de fapt ce caut eu acolo?” / „o sa fiu un fel de magar intre oi” / „una e pe net, alta in realitate” / „de fapt ce caut eu acolo?” / „oamenii astia se stiu de mai multa vreme,de fapt eu ce caut acolo?” …

In mod bizar, cand am iesit din stransoarea orasului, calatoria m-a acaparat si-am sarit cu totul in plina vacanta. A fost ceva foarte brusc, foarte abrupt, si foarte profund.

Doar eu, drumul (urcand, coborand, serpuind printre dealuri) si vara de august, cu simfonia ei de linii, culori, nuante, tonuri si mirosuri. Si ce dac-am luat niste gropi? Si ce dac-au mai fost si soferi badarani? Cerul a fost limpede, dealurile verzi, Margineanul mi-a cantat (si nici eu nu m-am lasat mai prejos!), iar Brotacul Furibund si-a facut cu prisosinta datoria. Ce-mi puteam dori mai mult? 

De la Reghin incolo, drumul a luat-o prin padure. A fost atat de frumos incat a-nceput sa-mi vibreze plexul solar! Noroc cu drumarii care-au inteles ca pericolul de a te lasa furat de peisaj e mult prea mare, asa ca l-au contracarat plantand gropi strategice, nenumarate gropi strategice, mari, adanci, imprevizibile … cu atata darnicie incat te obligau sa revii rapid la statul absolut prozaic de sofer cunascator de amarnice injuraturi (am mai avut cateva alunecari ocazionale in starea de zen admirand peisajul absolut fabulos, dar au fost iute soldate cu trosnete prevestitoare de dejghiocare de Brotac Furibund, asa ca m-am lasat pagubasa).

Si-am ajuns. Si nici macar nu m-am simtit stanjenita. Oare de ce ma asteptam sa ma simt stanjenita? Oare cum m-as fi putut simti stanjenita de niste oameni frumosi, si calzi, si nebuni exact atat cat trebuie ca sa ma simt in largul meu?

Pentru ca, inainte de toate, sa recunoastem, ai nevoie de-o doza sanatoasa de nebunie sa te apuci sa organizezi asa ceva. Sa aduni fata in fata, in plina realitate, oameni care se cunosteau -cei mai multi- doar in spatiul virtual (acel caldut spatiu virtual care te cam lasa sa arati doar ce vrei tu, sa spui ce crezi tu ca suna bine, sa brodezi povesti, sa insinuezi nuante siderale despre adevarul tau, doar al tau…).

Si sa-ti rupi din timpul intotdeauna prea putin, proiectand, organizand, negociind,rezervand, angajand, punand obrazul pentru cunoscutii-necunoscuti ce urmau sa se cunoasca. Sa crezi ca cei care promit ca vin chiar vor veni, sa ai incredere ca vor fi la inaltimea impresiei lasate acolo, pe blog, al tau sau al lor, sa nu-ti fie frica sa-ti asumi un potential esec  (saru’mana Mel, sa traiti do’m’ Pesti, s-ar putea sa ma insel, dar cred ca ati fost niste înaintemergatori in lumea asta ireala a blogheritului !)

Si-apoi iti trebuie o doza zdravana de scranteala ca sa te sui in avion, sau masina si sa te pornesti hebereu din Germania, Italia, Muntenia, sau Moldova (Ardealul deja n-are rost sa-l mai amintim) ca sa te intalnesti cu … (hai sa nu-mi mai exhib prezumptiile tenebroase).

Tot ce-am scris pana aicea a mers uns, fara vreun efort major, cuvintele s-au aliniat cuminti, fara sa trebuiasca sa le vanez cu incrancenare. De la o vreme, insa, stau si ma uit la ecran si-mi dau seama ca mi-e tare greu sa formulez in scris starea de bine in care am plutit din acel moment (si care vad ca se prelungeste nepermis de mult). Si-ncep sa ma intreb cat de mult se cuvine sa-ncerc s-o fac.

Hai ca mai deliberez cu mine insami inca o vreme. Pe seara o sa mai pun niste poze. Cu peisaje. Pe cele cu personaje o sa le postez dupa ce voi cere voie personajelor.

 
15 comentarii

Scris de pe 23 August 2011 în hai sa vorbim discutii

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

frunza verde, verde, verde

La intoarcerea din vacantele mele petrecute, fara exceptii, la gura de varsare a Dunarii in Marea cea Neagra, printre dune de nisip si vegetatie pierita si chinuita, aveam un fix, de fapt doua: sa vad  verde, da’ asa un verde, de sa ma doara ochii … si sa vad asfaltul ud, lucind electric in ploaie.

In diminetile trecute, inspectandu-mi mirabila gradina, mi-am amintit de verdele dorit in copilarie si adolescenta , de visul de a plonja intr-un verde incomensurabil de verde.

Verde pe verde, verde langa verde, verde in verde.

Inca nu e perfect, mai avem de lucrat la tema aceasta, dar suntem pe drumul cel bun.

Iar despre asfaltul lucind electric in ploaie, asta e deja o alta poveste…

 

Cautarea zilei : „cizme foarte inalte cu tocuri enorme poze”

 
10 comentarii

Scris de pe 2 Iunie 2011 în de gradina

 

Etichete: , , , , ,