Cred ca toata lumea stie ca vara s-a dus.
Urme fine de oboseala se lasa ghicite pe ici, pe colo
In rest, vegetalele isi vad de treburi
Cata vreme inca se mai poate
toata lumea se straduie sa nu-si piarda concentrarea
Asta in timp ce in aer pluteste ceva, un je ne sais quoi (ca noi suntem niste manierati), cu miros de quelque chose.
Asa ca vigilam, sa nu ne ia prin surprindere.
Toamna.
Azi, la 14,45 a venit toamna.
Parcă aș mai fi vrut un pic de vară, că n-am prea apucat la ea.
Da’ acuma no, la cât de dragă-mi știe fi toamna…și dac-a fi mai lungă n-a fi bai, numa’ faină să fie!
Sunt dimineti dintr-astea, in care ceata ne da tarcoale si-o simt asteptand la cotitura, in care n-am cum sa nu ma simt un pic englezoaica.
Acum e prea vara pentru ca sa ne cotropeasca de tot.
Dar o sa vina ea toamna…
Dupa atata fierbinteala, uscaciune, zaduf si naduf parca incepusem sa ma cam satur de vara asta obositoare si neprietenoasa.
A fost de-ajuns o singura ploaie despletita, cu punere in scena laborioasa si efecte speciale de mare angajament, sa-mi amintesca, totusi, ca vara (alaturi de toamna, iarna si primavara) e anotimpul meu preferat.
Pfoai ce balet vegetal! Si ce orgie de lumini, nuante si sunete si mirosuri …
Mi-ar fi placut sa toarne indelung siroaie peste noi, s-adorm tarziu in noapte ascultand ropote de ploaie batand darabana pe geamuri…dar s-a multumit sa ne zica, scurt, un „bau! speriati-va!” si-a plecat razand mai departe.
Pana la urma a fost o ploaie de vara cumsecade, n-a dus cu ea acoperisuri falfainde si nici cu gheata nu ne-a mitraliat. Toata lumea vegetala a oftat fericita! A fost putin, a fost prea putin, dar a fost a naibii de bine!
Sau cam pe-acolo…
Se pune ca surpriză uichendul debutând abrupt cu ploaie și răcoare deasă? Nu. A devenit o obișnuință.
Nici verdele tot mai verde și mai expansiv și mai viu din gradină nu are a mira pe nimeni: mai sunt doar câteva zile de primavară, după care vom exprima uimiți și incantați „a venit vara!”.
(faptul că totul e foarte ud și nici nu se pune problema să pot tunde iarba ma face sa oftez ipocrit: vai cum nu pot tunde iarba!)
Surpriza reala, caldă, plăcută și in curând palpabilă mi-a furnizat-o cârna cea blondă și blănoasă a familiei. Cum de la o vreme incoace e tot mai șifonată si mai apatică și mai aprig mâncacioasă, a fost înhățată de dimineață și dusă (să fie clar: împotriva vointei ei!) la don doctor. Care don doctor a palpat-o foarte meticulos, dupa care a zis cu ochi rotunzi și zambet discret: e gestantă!
Adică o sa fiu bunică de haita de lupi mici și cârni, cu voci pițigaiate și cozi imbârligate 😀
Până una alta viitoarea mămica pare destul de șifonată și neliniștita. Nu cred să aibă o sarcină prea ușoară.
Da, am fost. Fomeie ţapănă (mai lesne săribilă decât ocolibilă), săltată gratios peste prima jumatate de secol, m-am azvarlit plina de elan pionieresc in aventura Ibăştocului din Ibanestii de Padure. Si – tulai, Doamne!- bine-o fost!
Marturisesc (ce-mi mai place sa ma marturisesc de la o vreme!) ca, initial, mi s-a parut o utopie blogheristica. Curiozitatea si naivitatea (pe care ma incapatanez de prea multi ani sa mi le cultiv ca sa mai fac abstractie de ele) m-au impins sa ma bag si eu in seama si sa m-a anunt ca participant potential.
Iacata de ce, ca tot ardeleanu’ care dac-o zâs o zâs,m-am pornit joi, intr-o vreme, la ora la care Clujul incepea sa se incinga, la propriu si la figurat. Mi-a trebuit un secol ca sa-l strabat de-a cherestulu’, tarandu-ma odata cu alte sute de masini, de la un semafor la altul. Interval de timp numa’ bun de emis gândiri optimiste, gen: „de fapt ce caut eu acolo?” / „o sa fiu un fel de magar intre oi” / „una e pe net, alta in realitate” / „de fapt ce caut eu acolo?” / „oamenii astia se stiu de mai multa vreme,de fapt eu ce caut acolo?” …
In mod bizar, cand am iesit din stransoarea orasului, calatoria m-a acaparat si-am sarit cu totul in plina vacanta. A fost ceva foarte brusc, foarte abrupt, si foarte profund.
Doar eu, drumul (urcand, coborand, serpuind printre dealuri) si vara de august, cu simfonia ei de linii, culori, nuante, tonuri si mirosuri. Si ce dac-am luat niste gropi? Si ce dac-au mai fost si soferi badarani? Cerul a fost limpede, dealurile verzi, Margineanul mi-a cantat (si nici eu nu m-am lasat mai prejos!), iar Brotacul Furibund si-a facut cu prisosinta datoria. Ce-mi puteam dori mai mult? 
De la Reghin incolo, drumul a luat-o prin padure. A fost atat de frumos incat a-nceput sa-mi vibreze plexul solar! Noroc cu drumarii care-au inteles ca pericolul de a te lasa furat de peisaj e mult prea mare, asa ca l-au contracarat plantand gropi strategice, nenumarate gropi strategice, mari, adanci, imprevizibile … cu atata darnicie incat te obligau sa revii rapid la statul absolut prozaic de sofer cunascator de amarnice injuraturi (am mai avut cateva alunecari ocazionale in starea de zen admirand peisajul absolut fabulos, dar au fost iute soldate cu trosnete prevestitoare de dejghiocare de Brotac Furibund, asa ca m-am lasat pagubasa).
Si-am ajuns. Si nici macar nu m-am simtit stanjenita. Oare de ce ma asteptam sa ma simt stanjenita? Oare cum m-as fi putut simti stanjenita de niste oameni frumosi, si calzi, si nebuni exact atat cat trebuie ca sa ma simt in largul meu?
Pentru ca, inainte de toate, sa recunoastem, ai nevoie de-o doza sanatoasa de nebunie sa te apuci sa organizezi asa ceva. Sa aduni fata in fata, in plina realitate, oameni care se cunosteau -cei mai multi- doar in spatiul virtual (acel caldut spatiu virtual care te cam lasa sa arati doar ce vrei tu, sa spui ce crezi tu ca suna bine, sa brodezi povesti, sa insinuezi nuante siderale despre adevarul tau, doar al tau…).
Si sa-ti rupi din timpul intotdeauna prea putin, proiectand, organizand, negociind,rezervand, angajand, punand obrazul pentru cunoscutii-necunoscuti ce urmau sa se cunoasca. Sa crezi ca cei care promit ca vin chiar vor veni, sa ai incredere ca vor fi la inaltimea impresiei lasate acolo, pe blog, al tau sau al lor, sa nu-ti fie frica sa-ti asumi un potential esec (saru’mana Mel, sa traiti do’m’ Pesti, s-ar putea sa ma insel, dar cred ca ati fost niste înaintemergatori in lumea asta ireala a blogheritului !)
Si-apoi iti trebuie o doza zdravana de scranteala ca sa te sui in avion, sau masina si sa te pornesti hebereu din Germania, Italia, Muntenia, sau Moldova (Ardealul deja n-are rost sa-l mai amintim) ca sa te intalnesti cu … (hai sa nu-mi mai exhib prezumptiile tenebroase).
Tot ce-am scris pana aicea a mers uns, fara vreun efort major, cuvintele s-au aliniat cuminti, fara sa trebuiasca sa le vanez cu incrancenare. De la o vreme, insa, stau si ma uit la ecran si-mi dau seama ca mi-e tare greu sa formulez in scris starea de bine in care am plutit din acel moment (si care vad ca se prelungeste nepermis de mult). Si-ncep sa ma intreb cat de mult se cuvine sa-ncerc s-o fac.
Hai ca mai deliberez cu mine insami inca o vreme. Pe seara o sa mai pun niste poze. Cu peisaje. Pe cele cu personaje o sa le postez dupa ce voi cere voie personajelor.
Am intrat clantanind in casa.
Nu, nu de spaima.
De frig.
Nu-i de ajuns ca ploua.
Iar.
Mai bate si vantul.Si e frig.
Si-asa m-am saturat de ploaia asta…
Incat am sa pretind ca e o zi senina de vara normala
cu jardiniere relaxate, decupate pe-un fond azuriu
sau pe un alb stralucitor
Cu puncte, liniute si bastonase de culoare
cu un el si o ea pretinzand ca nu vor sa fie fotografiati
Ce mai incoace si incolo, cu soare
 | piticdegradinaro la floră.faună. poțiuni. |
 | balaurdegradina la vacanță. cochetând cu plo… |
 | anonim la vacanță. cochetând cu plo… |
| balaurdegradina la vacanță. cochetând cu plo… |
| anonim la vacanță. cochetând cu plo… |
Balaura si gradina sa mai mult sau mai putin fermecata 
