Din câte-am înteles eu nu prea dau cu ţâgla-n chiept chiar în tătă zî la poalele Efelului cu cât de români îs ei.
Da’, uite, la nevoie ştiu să strângă rândurile!
Si, in ciuda norilor, parca viitorul nu mai e chiar atât de gri.
Ei, si dintre toate metalele astea grele, dramatice si teatrale, cu cheie, cu cifru, colorate, ruginite, desenate, gravate, decorate, indoliate s.a.m.d, cel mai cu sorti de izbanda si mai puternic in fata viitorului, oricum va fi el, mi s-a parut snuruletul alb-rosu de martisor, ce flutura discret si curajos de-asupra Senei!