cine zicea că nu le pasă ?

Din câte-am înteles eu nu prea dau cu ţâgla-n chiept chiar în tătă zî la poalele Efelului cu cât de români îs ei.

Da’, uite, la nevoie ştiu să strângă rândurile!

Si, in ciuda norilor, parca viitorul nu mai e chiar atât de gri.

 

despre iluzia încremenirii efemerului

doliu

Ei, si dintre toate metalele astea grele, dramatice si teatrale, cu cheie, cu cifru, colorate, ruginite, desenate, gravate, decorate, indoliate s.a.m.d, cel mai cu sorti de izbanda si mai puternic in fata viitorului, oricum va fi el, mi s-a parut snuruletul alb-rosu  de martisor, ce flutura discret si curajos de-asupra Senei! 

 

6 luni!

Este 4 ale lunii, si nu oricare lună, ci fix a 6-a de când Bobiță Miorithycus von Beijing n-o vrut să salute lumea decât pe bază de cezariană!

Că o crescut si s-o făcut aproape-bărbat bine nu e un mister pentru nimeni.

(Doar v-am tinut la curent cu intreaga evolutie)

Că are niste complexe de depăsit …

… mmm… e o treabă comună tuturor bărbatilor, la care -el, măcar- lucreaza intens

Deocamdata viitorul este ceva foarte interesant care nu-i provoacă nici o cutremurare existentiala.

Eu, insă, mă confrunt cu probleme neasteptate: îl cert cu osârdie pe ăl’ mic și constat că e mume-sa, o giugiulesc pe blonda cea tandră mai ceva ca o mâță și mă prind că, în mod misterios, i-o crescut putzulică…

Spre exemplificare: în întâmplarea de mai jos ghici care cine e, și de-al cui ?!