Candva, la inceputul lunii iunie, am dat cu ochii de ei, in piata: cinci rasaduri usor trecute, pe-o margine de taraba. La o sumara estimare nu le-am dat nici o sansa-n gradina: erau deja prea lungani, aveau floricele, cate-un fruct straveziu si niste vreji galbejiti si anemici. Dar mi-am adus aminte de stratul fluierand a paguba, golas si pustiit de toate semintele de morcovi si patrunjel care-au refuzat, in repetate randuri, sa rasara si de ridichile zgubilitice si seci pe care-am preferat sa le smulg decat sa ma mai enervez vazandu-le. Asa c-am scos niste bancnote mototolite si i le-am dat baiatului care-i vindea insotite de un zambet sictirit, gen „ia banu’ pentru ca-s doamna, nu pentru ca ma las fraierita!”.
Ajunsa acasa, nu m-am indurat sa-i ciupesc. Cum spuneam, erau deja prea mari si mai aveau si rod. Asa ca i-am „insurubat” in strat, le-am pus apa din belsug, si – in lipsa de altceva – le-am pus un rest de plasa de jur imprejur, sa nu poata zice ca nu le-am creat conditii, daca vor ajunge vreodata la stadiul de catarare.
Pe ei nu prea i-a impresionat lipsa mea de incredere. Mai intai si-au scuturat si reimprospatat vrejii, apoi si-au infoiat frunzele, tot mai carnoase si mai vartoase, au facut mai multe flori si au legat tot mai mult rod.
Pe mine m-a impresionat tocmai je m’en fiche-ul lor. Nu pareau sa incerce sa-mi demonstreze ceva: pur si simplu se simteau bine in strat si-si vedeau de treaba lor. Chestiunea in cauza mi-a cam impus respect, asa ca m-am simtit obligata sa-mi exprim in mod deschis regretul pentru relele previziuni, ba am mai si tabarat asupre lor cu bune tratamente ( udat pe drum de seara, gratar de gainat si parfumare cu macerat de urzici).
Si, ca in multe alte povesti pornite cu nabadai, pana la urma s-a lasat cu mare preteșag intre noi, cu multa stima si consideratiune.
Iunie, cu acomodarea, a trecut demult, iulie s-a lasat cu prima, si-a doua si-a aproape zilnica recolta, si-a tabarat si august peste noi si parca asteptam sa-i vad palind a oboseala.
Ce oboseala? Ce e aia „oboseala”? Parca abia acuma incepe distractia!
Prefer sa nu-mi pun intrebarea „pana cand?”.
