la cererea fanilor

Deocamdata ma rezum a poze. Autografele, dedicatiile si sfaturile pentru incepatori urmeaza. La o data ulterioara.

Deci, pentru consemnarea unui debut incipient de primavara, dintr-un weekend cumsecade

 

weekend de toamna

Sambata am consumat-o anodin printre terfeloage. Asa ca nu se pune.

Duminica a debutat incert, mai degraba gri, intr-un ritm molatic si neconvingator. Pana la urma soarele s-a itit dintre nori, cerul s-a albastrit si tot si toate s-au invaluit intr-o regala nuanta de gri-auriu-roscat.

 

Inefabilul calm al zilei de toamna ne-a cam bulversat psihicul sensibil

 

 

 

 

 

 

Am amusinat zarile, admirat culorile, inventariat  si confruntat durerile reumatice.

Pana la urma am concluzionat unanim: toamna a cam zis tot ce-a avut de zis (cu multa caldura!). Incepem sa credem ca urmeaza iarna.

 

 

 

 

regina uichendului

P.S. No fix asa ma simt si eu!

 

I’m back!

A fost overdose munca administrata in ultima vreme.

De la 10 ore in sus, macar 6 zile pe saptamana.

Daca as fi avut un sef l-as fi urat, injurat cand nu ma aude si i-as fi dorit sa-i iasa bube pe fund! Neavand, a trebuit sa ma declasific putin pe scara propriilor mele valori, sa concluzionez ca-s bleaga si insuficient de data naibii, asa ca imi merit soarta.

Dar de-acuş, (zise ea cu glas sfarsit, ridicand un piciorus) s-a ispravit : pare-se (fie-mi parerea adevarata) ca intru intr-un regim normal de munca (de la 8 ore in sus 5 zile pe saptamana), pare-se ca o sa reincep sa traiesc ca un om normal.

Ptiu-ptiu-ptiu … stucheala preventiva, intru indepartarea eventualelor recidive…

Asadara, iata-ma plonjand glorios in primul  weekend de primavara!

 

 

 

Si ce vant, si ce frrrrriig…

Mda, caz tipic de ghinion! Dar macar vegetatia fiind retardata si incipienta n-a apucat sa fie data peste cap, in casa a fost a cald, iar gradina e tot la locul ei si m-asteapta cuminte.

O sa vina si momentele noastre de glorie!

 

 

despre contabili (si nu numai)

La început de an contabilii trăiesc periculos.Adrenalina ii inundă, devin agitaţi, morocănosi, uneori isterici. Chiar malefici, spun unii, când ii aud pronunţând cifre indecente reprezentand impozite, nenumarate feluri de impozite şi taxe datorate. Colcăie in birourile lor inundate de terfeloage, cabluri şi praf, vorbesc intr-o limbă pe care par s-o intelegă numai ei ( ai văzut noul treisute?/am depus osutăle!/ nu sta ca blegu’, bagă şi tu un provizion!), doamne cu aspect distins incep să injure ca nişte birjari bătrâni mirosind a mahorcă, bărbaţi bine plâng viril ascunşi prin toalete, în jurul lor ninge, plouă, iese soarele, vine şi  pleacă taifunul, ei calculează, calculează, calculează…

Fac parte din categoria „detestabililor de care ai nevoie si care te mai si costa”: dentişti, notari, avocaţi… contabili… Dar dacă dentistul te scapă de-o durere, avocatul de-o celulă sau pensie alimentară, notarul veghează respectuos la o moştenire, contabilul îţi spune, sec si stupid, cât ai de plată veci pururi nesătulului stat (alt pesonaj odios, ubicuu, malefic şi suprem detestabil !) fără să se obosesca să-ţi asigure şi resursele.

Una din puţinele lor calitati este că întotdeauna sunt de vină. Când vine poliţia, că cineva i-a spart un geam vecinei de vis-a-vis, primii umflati şi duşi la sectie sunt administratorul firmei (doar ştie tot românul că administratorul e hoţ prin definiţie) si -aţi ghicit!- contabilul. Să deie cu subsemnatul, ca precis o umblat el undeva pe la cifre si de fapt n-a fost un geam, că era o oglindă venetiana, moştenire de la bunica din Amaraştenii din Vale şi nici n-a fost spartă c-a fost delapidată şi …

Da, recunosc, fac parte din gască. Cei care mă stiu din tinereţe fac cruci şi stuchesc in sân cand află cu ce am ajuns să mă ocup, chiar şi eu mă minunez câteodată ce renghiuri ciudate iţi poate juca viaţa. Si dacă din meseria asta îmi câştig pita cea de toate zilele înteleg să mi-o asum fără prea multe fasoane, aşa, contabiliceşte, adică cu toate activele şi pasivele ei. Inclusiv cu stilul „smuls” de la inceputul, mijlocul si sfârsitul anului, cu neuronii terorizaţi de toate codurile astea mai mult sau mai putin fiscale, cu confruntările nu tocmai tovărăşeşti cu diverşii reprezentanţi ai diverselor instituţii, cu clienţii convinşi că tot ce e hartie (chiar si igienica) ţine de contabilitate, cu etc, etc.

Sfârşit de zi de muncă, de săptămână, de campanie de depunere a unui nou rând de declaraţii. Cu gândul la weekendul planificat a fi consumat anodin si voluptos printre borcănele cu pământ, seminţe şi alte alea, mai deschid odată mailul, pentru o ultimă verificare. Constat că am primit de la o amică, colega de breaslă, un FW, genul acela cu o listă infinită de adrese la activ, purtător de îngeraşi şi cătelasi drăgălaşi, îndemnuri virtuoase spre o viată mai zen, sau pur si simplu cu poze faine. Nu prea mai pierd vremea cu ele, da’ asta are un titlu provocator – CE FAC CONTABILII IN TIMPUL LIBER – aşa că mă face curioasă şi-l deschid.

Poze. Fără text. Fără muzică. Devin atentă, după puţin timp imi pică fisa şi incep să rânjesc.

AŞA EEEE!  FIX  AŞA E!

Habar n-am cine e autorul, da’ nu pot decat să-l felicit! Ăsta ori a facut parte din sistem, ori a avut un reprezentant pe lângă casă, prea a inteles perfect cum devine chestia cu contabilu’, cum trebuie să ia el fiecare poveste incâlcită, s-o jumulească de floricele şi lup si scufită roşie, floricelele să le jumuleasca de petale, lupul de păr si de nărav, scufiţa de roşie si de deductibiltăţile din paner şi pe toate sa le aseze in conturi, pe feluri de venituri si cheltuieli, si să … nu mai continui, c-ar insemna să vand mult prea ieftin niste secrete  profesionale de mare anvergură.

Pozele mi se par mai mult decât haioase. Savurez detaliile. Comentez de una singură. Râd de comentariile mele. Îl expediez şi altora, să vadă şi ei in ce hal au ajuns. Închid.

Totuşi, ceva nu e chiar in regulă. Mai deschid odată.Ce nu e dom’ne in regulă?!

Ha! La penultima poză, trei maşinuţe sunt orientate spre dreapta, una spre stânga!

„Sold pe invers!” mă pomenesc spunand cu voce tare.

Dintr-o dată mă sperii. Eu de mine.

Închid totul şi plec repede acasă.

 

arta de a merge pe jos. transport in comun. revelatii

Ziua intaia

Dimineata gri cu cod galben, de nisoare cernuta marunt si incapatanat. E clar c-o s-o tina asa toata ziua.

Oftez din rarunchi: plecatul de-acasa imi iese fara probleme, da’ m-am saturat sa ma tot lupt la-ntoarcere cu dealul, cu zapada, cu sleaurile ingheate, cu-ntunericul. Sa-mi tremure mie picioarele, iara brotacului furibund roticutele, de indarjire, de furie, de spaima, de oboseala. Golgota mea de fiecare seara…

Asa ca ma hotarasc abrupt s-o iau per pedes catre birou. Sa vad si eu la ce foloseam pe vremuri cele doua picioare. Izbucnesc din casa fara s-apuc sa ma gandesc prea mult, de frica sa nu ma paleasca jalea si disperarea si sa demobilizez in mod rusinos. Cu o lejera senzatie de sfarsit de lume o pornesc temerar, cu pasi aproape sovaitori.

Ciudat, nici macar nu e foarte greu. Cobor fara peripetii dealul, lungesc pasul si ajung -aproape fara sa bag de seama- in strada din vale, unde inaintez putin mai opintit, dar glorios. De la miscare si aer proaspat si rece neuronii devin mai zglobii, sinapsele mai eficace, asa ca realizez ca undeva prin zona, mult mai aproape decat socotisem eu, o sa dau de-o statie de transport in comun. Si lucrurile se leaga spectaculos: abia apuc sa-mi cumpar bilet cand fix in fata mea se deschide gratios o usa de troleibuz, inauntru e neasteptat de cald, muzica in surdina, lume putina si-o atmosfera generala de calm.( Mai, nici troleele nu mai sunt ce-au fost odata, unde-i bogatia de trairi, smuciri, dat din coate in lupta pentru un loc pe scara ?!)

Ajung – socata – la birou in mai putin de treizeci de minute.

“Ori visez ori am nimerit un moment de exceptie” imi zic, circumspecta si hotarata sa nu ma imbat cu apa rece. Ma organizez si mobilizez sa-mi termin treaba cat mai repede, sa pot pleca pe lumina, ca drumu-i lung si nu se stie …  Dar seara refac drumul in sens invers la fel lin, de rapid si -sa nu ne ascundem dupa deget- civilizat.

Acasa toata lumea e socata: oare ce bai m-o fi pocnit de-am ajuns atat de repede ?

 

Ziua a doua

Povestea se repeta. De data asta pornesc putin mai tarziu, dupa ce performez iara cu lopata mea rosie, mai prin curte, mai pe drum. Cu brotacul furibund ramane cum ne-am inteles: el in garaj, eu cu transportul in comun (la cat am tras de el in iarna asta, merita si el un pic de relache).

Incep sa sesizez detalii. Carosabilul strazii din vale curat ca-n palma. Trotuarele curatate gospodareste, curatate asa si-asa si curatate de loc. Dupa obrazul locuitorilor din zona.

Aproape-mi dau lacrimile vazand o femeie de varsta a doua catre a treia maturand bucatica de trotuar din fata casei cu un maturoi cat toate zilele manuit doar cu mana dreapta, in timp ce stanga sta chircita neputincios pe langa trup. Prima reactie sa ma ofer s-o ajut e nimicita in fasa de bucuria si indarjirea de pe fata ei: poate sa faca, face, deci se simte om intreg!

Din troleu, in calitatea mea de calator, incep sa vad ceea ce nu vad niciodata ca sofer: cat de mult s-a construit, cate-au disparut, cate s-au schimbat. Ciudat: chiar trec zilnic prin aceleasi locuri, da’ parca nu mai am ochi decat pentru “participantii la trafic”. Ba mai redescopar chiar si placerea de-a casca ochii prin vitrine (maai cate magazine de care eu habar n-aveam!)

Incep sa-mi pun la modul serios intrebari:  oare de ce n-am incercat metoda asta de deplasare pana acum?

 

Ziua a treia

Sambata. Cu oarisce sacrificii va fi o sambata nelucratoare printre terfeloage.

Ma trezesc neobisnuit de tarziu. Prima privire lucida cauta fereastra.

Normal: ninge ca-n filmele americane cu povesti de Craciun.

 

Ciupi m-asteapta trepidand de nerabdare. (Iar l-a vazut pe MishuPishu trecand intr-o doara, incet si ireventios cum numa’ el stie s-o faca!)

Pana la urma ma inscriu in rutina deja instalata a unei zile clasice de weekend de iarna: cafea, echipare, lopata … actiuneee

 

pervaz de iarna

 

In rest zapada, lopata rosie, caini, weekend.

Bine.