postelectorala

Da, l-am votat.

Sătulă de circul în floare, de izmenele întinse ingenuu pe toate gardurile, de bășcăul ridicat la rang de filozofie. De  impertinenţă ca stil de viaţă. De ţâfnă, hăhăieli și chirăieli. Furt.  Impostură. Aroganţă. De nesimtire.

Fără prea multe iluzii. Mai mult așa, de-amoru’ artei, să-mi arat mușchii mei de alegător sătul. În speranţa că ne-om strânge destui alegători sătui măcar cât să-i punem pe gânduri.  Să-i facem să ridice din sprânceană a mirare în timp ce se vor întreba contrariati: „oare chiar nu ne mai plac, oare chiar nu ne mai cred ?”… să  frisoneze ușor în timp ce-i  va străfulgera bănuiala că ar trebui să-ceapă să schimbe ceva.  Deci până la  urmă tot  vot negativ.

Hai nu chiar negativ de tot. Mai degrabă seminegativ. Că mi-a cam plăcut de el, așa puţin vorbitor  și neuns cu toate alifiile, întrucatva stângaci și oarecum nealunecos. Pledand pentru simplitatea lucrului bine facut.  Ba, știind eu din surse sigure că Zâna Măselută e un mit,  l-am cam plăcut chiar și  neînger protestant rătăcit printre îngeri ortodocși, cu 6 case, fără urmași , precupeţ de copii și alte bube invocate de ăilalţi. Doar când au dat în noi cu confruntările televizate mai că nu mi-am crezut ochilor și urechilor: parcă începea și  ăsta să-njure, să scuipe și să spargă seminţe, ce-i drept fără har și fără zvac, doar cât să mă ia cu rece pe spate că-i și el în rand cu ceilalţi!  Nu numai că nu-mi lipseau circul, izmenele  și restul, da’ m-a mai durut și  lipsa de incredere în raţiunea si așteptările mele de alegător.

Așa că m-am dus la vot fără prea multe iluzii. Cum spuneam, îmi arătam mușchii.

A urmat o zi ciudată, cu sentimente foarte contradictorii. Cu multă frustrare la imaginea  cozilor interminabile  din străinătate, cu respect pentru efortul celor ce se incăpătânau să nu uite că sunt români, cu dorinţa de a-i lua la palme pe vreo doi-trei-patru care ne scuipau în ochi cu declaraţii în care nu credeau nici ei  [totul e minunat (alo, staţi linistiti la locurile voastre!) am rezolvat problema cu profesionalism: nu-s cozi- doar codiţe,  stati cuminti și așteptaţi incolonaţi civic 10 ore sau azvarliţi-vă la doar 390 de km mai hacana, că acolo o să mai asteptaţi doar incă vreo doo…]  și mai ales mult drag de tinerii care-și așteptau rândul la vot!  Da, tinerii aceia pe care-i doare-n tastatură de ce se-ntâmplă-n jurul lor, tinerii aceia descriși de toti analiștii ca nesemnificativi în perioada alegerilor pentru că, nu-i așa, știm cu toţii că ei se-mpușcă pe net, dau laicuri pe feizbuc și preferă interacţionare prin cluburi in loc să caște gura la ce-i invaţă televiziunile frumos aliniate politic, ei da, exact acei tineri se mobilizaseră exemplar, veniseră hotărâţi să se exprime și nu se lăsaseră purtati cu zăhărelu’.

Si-a urmat finalul apoteotic al celui de-al doilea tur de scrutin, în care stăteam naucă și butonam în draci telecomanda de pe un post pe altul.  Imi pare sincer rau că nu mi-am tras niste selfie-uri, că zău că aș fi avut ce mă râde până la adânci bătrâneti alături de nepoti, strănepoti și diferiti afini!  Nu-mi venea să cred și nu puteam pricepe: chiar se întâmplase una ca asta, chiar le arătasem că sacii din căruţă pot fi daţi jos?!  Pană la urmă , după ce-am văzut figura cenușiu-perplexă e etern necoptului Mircea Badea, a trebuit să accept că se mai întâmplă minuni chiar și-n ziua de azi.

…

Rândurile astea le scriu și rescriu deja de vreo două săptămâni . Cuvintele se tot învârt și înghesuie aiurea,  se încaieră si răzvrătesc si stau adesea cu degetul în aer deasupra tastei delete, câteodată șterg cu furie , alteori închid pur si simplu calculatorul (bine că nu m-am facut scriitoare de bestselăruri, că aș fi murit de foame).

Adevărul e că nu prea mai știu nici eu ce vreau să zic. Că m-am apucat să trag concluzii și m-am trezit că fix așa a concluzionat cam toată lumea și cam deodată (că parcă nu Iohannis o câstigat ci mai degrabă pesedeu o pierdut/ aroganta și convingerea că dacă așa o mers pană acuma uite-așa o sa mearga și de aici încolo i-o secerat/ uite cum de frica aroganţei lor electoratu’ o descoperit ce reală-i forta pe care o are măcar odată la caţiva ani). No, dacă am pierdut bătuta cu concluziile măcar să-mi exorcizez spaimele mi-am zis, da’ repejor am băgat de seamă că aceleasi spaime dau tarcoale prea multora, că ne e frica să recunoastem că ne-am cam ambalat în sperante, că ne e frică  să nu constatăm la un moment dat că iar ne-am păcălit, că s-ar putea ca faptul de a ne fi ales un presedinte neamt să nu fie suficient în a deveni noi însine nemti peste noapte, de unde concluzia oarecum logică c-ar trebui sa-ncepem schimbarea ţării cu schimbarea fiecăruia în parte.

Pană una alta o să mai am rabdare. Că poate de data asta…