La capitolul reclama nemascata

Numa’ asa, sa se vada ce balaurase de soi (din care doar una proprietate personala) au explicat Parisului cum suna un „le bucium” reinterpretat. La Paris. In Franta

Et voilà, ce bucium le-o iesit!

 

castravetii

Candva, la inceputul lunii iunie, am dat cu ochii de ei, in piata: cinci rasaduri usor trecute, pe-o margine de taraba. La o sumara estimare nu le-am dat nici o sansa-n gradina: erau deja  prea lungani, aveau floricele, cate-un fruct straveziu si niste vreji galbejiti si anemici. Dar mi-am adus aminte de stratul fluierand a paguba, golas si pustiit de toate semintele de morcovi si patrunjel care-au refuzat, in repetate randuri, sa rasara si de ridichile zgubilitice si seci pe care-am preferat sa le smulg decat sa ma mai enervez vazandu-le. Asa c-am scos niste bancnote mototolite si i le-am dat baiatului care-i vindea insotite de un zambet sictirit, gen „ia banu’ pentru ca-s doamna, nu pentru ca ma las fraierita!”.

Ajunsa acasa, nu m-am indurat sa-i ciupesc. Cum spuneam, erau deja prea mari si mai aveau si rod. Asa ca i-am „insurubat” in strat, le-am pus apa din belsug, si – in lipsa de altceva – le-am pus un rest de plasa de jur imprejur, sa nu poata zice ca nu le-am creat conditii, daca vor ajunge vreodata la stadiul de catarare.

Pe ei nu prea i-a impresionat lipsa mea de incredere. Mai intai si-au scuturat si reimprospatat vrejii, apoi si-au infoiat frunzele, tot mai carnoase si mai vartoase, au facut mai multe flori si au legat tot mai mult rod.

Pe mine m-a impresionat tocmai je m’en fiche-ul lor. Nu pareau sa incerce sa-mi demonstreze ceva: pur si simplu se simteau bine in strat si-si vedeau de treaba lor. Chestiunea in cauza mi-a cam impus respect, asa ca m-am simtit obligata sa-mi exprim in mod deschis regretul pentru relele previziuni, ba am mai si tabarat asupre lor cu bune tratamente ( udat pe drum de seara, gratar de gainat si parfumare cu macerat de urzici).

Si, ca in multe alte povesti pornite cu nabadai, pana la urma s-a lasat cu mare preteșag intre noi, cu multa stima si consideratiune.

Iunie, cu acomodarea, a trecut demult, iulie s-a lasat cu prima, si-a doua si-a aproape zilnica recolta, si-a tabarat si august peste noi si parca asteptam sa-i vad palind a oboseala.

Ce oboseala? Ce e aia „oboseala”? Parca abia acuma incepe distractia!

 

 

 

 

 

Prefer sa nu-mi pun intrebarea „pana cand?”.

 

 

de veghe

Supraveghetorul sef:

Si adjunctul:

 

le bucium

La capitolul reclama nemascata, cu mandrie materna de sa-mi crape chieptu’,  voilà cu ce se ocupa Balaura Junioara, alaturi de coechipiera sa, la poalele tour Eiffel-ului.

http://www.icr.ro/chasseursduson

Pe cale de consecinta, voi cei care va plimbati osteniti prin zona ambasadei Romaniei, la o aruncatura de bat de sonda din centrul orasului, sunteti invitati in 30 august, la ora sase pe-nserate, la expozitie! N-am sa ma hazardez sa explicitez cam ce se va expune acolo, ca sunt la faza in care am vazut doar lada de transport si niscai semipreparate ale „obiectului”. E ceva care porneste de la arhaicul bucium romanesc, pe care il reinterpreteaza, si ajunge la captarea sunetului orasului. In speta ale orasului Paris. Din Franta.

Fetele au participat cu proiectul asta la un concurs organizat de Institutul Cultural Roman pentru un stagiu de-o luna in „orasul luminilor”. Pe care l-au castigat. Asa ca in momentul de fata stau intr-o mansarda luminoasa, se ciupesc in fiecare dimineata sa fie sigure ca nu viseaza, isi asambleaza buciumul futurist si vaneaza sunetele Parisului. Si isi doresc se devina cele mai faimoase artiste-arhitecte din lume.

Asa sa fie!

PS – un motiv suplimentar de a participa la expozitie: sa-i auzi pe frantuji pronuntand finut „le bucium” 😀

 

rosu. rosii

In martie nu erau tocmai rosii. Nici chiar verzi. Doar incepeau sa fie.

In aprilie s-au uitat mirate pe geam… parca nu asa scria in instructiuni…

In mai le-am tras mustete din sarma de cupru si le-am scos afara, in strat.

Acolo ele s-au cam lasat roase de coropisnite. Dupa care au lesinat artistic.

In iunie am resuscitat victimele si-am ucis prin metode barbare si neconforme agresoarele. Nu pun poze, ca mi-e rusine.

Pana la urma lucrurile s-au asezat, iar fetele au inceput sa-si vada de treaba. Adica sa creasca.

Eu m-am gandit sa nu le mai copilesc. C-am citit eu pe ici si pe colo ca e mai bine sa nu (cica rupand mereu copilii ranesti planta si dai un ajutor, altminteri nesperat, ciupercilor si virusilor, sa atace si sa invinga). Toata determinarea mea a tinut pana cand am vazut cum au luat-o fetele in toate directiile, incalcindu-se si incolacindu-se ca niste gorgone vegetale, avand aerul ca vor sa se devoreze, sau macar sa se sufoce reciproc. Brusc m-am razgandit si m-am apucat de copilit. Pana la urma pe unele le-am copilit, pe altele nu. Asa, ca sa fiu inconsecventa pana la capat.

In iulie, pe cand gradinarii adevarati postau imagini cu recolte debordante si-ncepeau sa faca schimb de retete de bulion, eu ma inchinam unor modice gogonele verzi. Cei drept, tot mai mari.

Prea multa manopera n-am mai bagat in ele. Le-am legat, le-am imbaiat din cap pana-n picioare cu zeama de urzici (moamaaa ce parfum!), da’ numa de vreo trei ori, uneori le-am mai copilit,le-am mai si dat niscai desert cu gainat de doamne gaini (de doua ori)… si cam atat. In total, din mai pana in prezent, am smuls din nenumaratele mele straturi cu rosii (trei, de felul lor) maximum-maximorum 10 buruieni. Si alea suficient de debile si palide, cat sa-mi inspire compasiunea in timp ce le faceam harcea-parcea si le puneam la loc in strat. Sa tina racoare pamantului, sa nu-l lase sa se uste, sa-l ajute sa se pastreze afanat, si sa-l mai si hranesca. Si sa impiedice aparitia altor buruieni.

Mare amatoare de experimente, cum ma stiti, anul acesta m-am apucat de practicat compostarea directa in strat. In traducere libera asta s-ar insemna ca am adaugat, fara nici o uscare prealabila, patura peste patura, de coji de ceapa, de cartofi, de morcovi, de castraveti, de oua, petale de bujori, iarba tunsa, frunze tocate si cate si mai cate…

Au fost momente in care, uitandu-ma cu nedumerita spaima la vojgaiala nenumaratelor feluri de bazdaganii ce-si faceau de lucru prin straturile mele, mai ales dupa patania cu vanatoarea de coropisnite, m-a cam bantuit gandul ca, aruncand eu cu atata larghete resturi vegetale pe saturatelea, n-am facut altceva decat sa lansez invitatii la un chef ce urma sa scape de sub control si sa se transforme intr-o orgie cu rosii manate, devorate de tot felul de daunatori.

Alarma s-a dovedit foarte falsa! Rosiile au crescut frumos, bazdaganiile s-au hranit cu coji, pamantul nu s-a tasat, nici nu s-a uscat, iar buruienile n-au mai gasit calea spre lumina. De mana ce sa mai vorbim…la cele vreo 40 de plante vartoase abia daca a trebuit sa rup cateva frunze ingalbenite. Nu stiu ce-a functionat mai eficient: sarmulita de cupru, maceratul de urzica, mulciul … probabil ca toate la un loc, oricum promit sa folosesc mereu, de-aici incolo, aceste metode.

Singura chestie cu care au reusit sa ma enerveze rosiile mele (inca nu foarte rosii la acel moment) a fost ca, dupa ce-au prins si ele la vreo doua ploi cu ugere mai pline, au mancat pana au crapat. La cel mai nesimtit si propriu mod.

Asta dupa ce, seara de seara, le-am udat cu o constinciozitate demna de dat la gazeta de perete! (E drept ca la caldurile ce-au fost sa fie si sper sa nu mai fie, ritualul stropirii s-a intamplat a fi, inainte de orice, un moment de racorire personala cu pretext de sacrificiu pentru binele intregii familii.)

Ei, si-a venit si augustul cu rosul de rosie, in deplinatatea sa!

Untiera mea facatoare de poze s-a cam fastacit in fata unei atat de perfecte frumuseti, si-a cam luat-o inspre portocaliu, dar voi trebuie sa ma credeti pe cuvant: e vorba de un rosu perfect!

Cele mari, zisele inimi de bou, is grozav de carnoase si gustoase. Tigerelele sunt ele mai mititele, da’ au o dulceata si o aromaaa … de sa nu te mai saturi.

Cele mici si ciudat colorate (black beauty) au gustul cam nicicum, nu ma prea emotionez dupa el, da fac o pata de culoare frumoasa in castronul de salata.

Si e abia inceputul …

Astept sa se coaca marmandele 😀

 

relax de duminica

Dimineata. Inca racoare. Deci bine.

 

Tineretul-factor activ si mamica lui pun de-o inviorare.

Combinate, ad-hoc, cu un curs de bune maniere

Si putin dans, fireste!

Pana la urma totul devine prea fierbinte, asa ca lumea buna se retrage in interior.

N-apuc sa vad daca s-au dat de trei ori peste cap, dar constat ca s-au transformat – iar ! – intr-un singur animal, fabulos

 

cu vremurile astea

Nici luna plina nu mai e ce-a fost…

 – Ingrozitor ce rotunda e luna in noaptea asta! – mi-am spus, agasata de previziunile meteo. E clar ca n-am nici o sansa sa dorm.

A fost ultimul gand.

M-am trezit de dimineata, mult dupa rasaritul soarelui, in aceeasi pozitie.